Repere biografice

Titu Proca- artist plastic nascut la 30 aprilie 1948, in comuna Berevoiesti, judetul Arges, stabilit in Bucuresti, in 1971.

Activitate expozitionala

Expozitii personale:

1990- Constanta ( Mamaia )

1991- Germania ( Ingolstadt )

1992- Austria     ( Viena )

2002, 2003- Galeria Teatrului Foarte Mic

                 -  Libraria “M.Eminescu”.

Expozitii de grup:

2000- Sala Dalles

2002- Libraria “M.Eminescu”

2002, 2003- Galeria Teatrului Foarte Mic

2003, 2004- Primaria sect.II ( Galeria “Dialog” )

Prezente in colectii particulare: Austria, Canada, Egipt, Franta, Germania, Grecia, Spania,

                                                    S.U.A., Rusia, Ungaria.   

Titu Proca si “lacrima ganditoare” a picturii

Pentru un artist precum Titu Proca timpul s-a dovedit a fi un aliat, iar nu un adversar ireductibil . Lucrarile sale au devenit un argument pentru reliefarea unor senzatii, atitudini ori reflectii, ce nu “obosesc” privirea celuilalt.

Imaginarul lui nu e unul previzibil , axat pe motive desuete, repetitive; desi ispitit de capcanele manierismului, autorul a reusit sa evite acele “teritorii nisipoase”-cum ar fi spus Breton- incercand sa refaca, fie si fragmentar, renascentista relatie dintre idée si imagine.

Ce inseamna oare natura pentru acest explorator al vizualului?-s-ar fi putut intreba odinioara un Th.Gautier , privindu-i panzele; oricum ea nu e un sanctuary immemorial, ori vreun antic muzeu de provincie, ci, dimpotriva, o poarta prin care el patrunde in acea “lume a lucrurilor invizibile”( A.Sikelianos). Fire contemplative, dublata de un acut simt al realului, artistul nu dialogheaza cu peisajul in sine, ci cu starile pe care acesta le genereaza ( v.aici si influenta gandirii plastice de secol XIX asupra formarii sale).

A converti firul de iarba la lumina intima a gandului- iata dorinta secreta a pictorului.

Pe de alta parte, demersul auctorial ramane pe mai departe sub semnul lui Ceres si a diverselor ei ipostaze. Desi uneori tributara paseismului , stilistica sa nu “imbalsameaza”

Sentimentele, nu le inchide definitiv in insectarul memoriei . Lucrarile lui Proca-cel putin din aceasta perspectiva- nu sunt decat prelungiri ale interioritatii sale( v. mai ales naturile statice si peisajele “acoperite” de un val chromatic dominant, cu accente de galben, rosu, verde toscan ori roz impressionist).

Titu Proca nu e cu toate acestea un artist traditionalist ( indeosebi in privinta resurselor inspiratiei ). Acest gen de “clasicizare” sentimentala a motivelor , fara sa fie numaidecat si un symptom al relaxarii , reprezinta mai curand o contra-reactie afectiva a autorului, la “zgomotul si furia” timpului. Ii corespunde in panzele lui un gen de panteism linistitor( v.fiintele si locurile ce-I populeaza fantezia), a carui originala existenta se-ntemeiaza pe o imperceptibila pendulare intre veghe si vis. Artistul poseda totusi constiinta “limitelor” sale; ea lasa spiritului gestul intreg, nealterat, al revansei in timp, prin culoare.

O astfel de explorare fertile e picture sa; ades supus presiunilor, eul sau supravietuieste tocmai prin luciditate. El stie ca ochiul celuilalt il va elibera de indoieli ori efemere credinte, readucandu-l la viata, si prin aceasta, la autenticitate.

Altfel spus, pictorul ( ne) sugereaza discret, prin anume semnale, ca tainele marii nu se (re)cunosc de pe mal…

Armand Steriadi

03 martie 2007