Elena Vacarescu si calea regala a amintirii (“Regi si regine pe care i-am cunoscut”)

“/Orice gand-ce-doreste-implinirea vrea numai vesnicie/vrea numai adanca-pana-departe-vesnicie/” (Fr.Nietzsche, “Trunken lied”,1892)
Cartea Elenei Vacarescu, “Regi si regine pe care i-am cunoscut”apartine acelui gen de literatura, situate la frontiera dintre”istorie si vamesii sai”(cum i se confesa scriitoarea, prietenului ei, Pierre Loti, amandoi prizonierii unei Frante, “plictisite de razboi, de singuratate, si teama”).
Intalnirile mirabile ale domnisoarei de onoareare a reginei Carmen Sylva reconstituie atmosfera unei Europe crepusculare , acea Europa invadata de culisele “Afacerii Dreyfuss” si ale Canalului Panama. Scriitoarea, obisnuita cu melopeele literare ale timpului, ucenicind la umbra marilor clasici ai literaturii franceze (Racine, Corneille, V.Hugo, Leconte de Lisle, J.M. Heredia) a incercat inca de la debutul sau, in1886(cu un volum premiat de Academia Franceza, “Chants d’Aurore”) sa prefigureze un alt stil, o alta materie cugetatoare, cu ajutorul careia, fiinta umana va fi capatat ”un chip de Minerva”.
Paul Morand, evocand faimoasele serate de la Pontigny din Parisul anilor”30, spunea despre Elena Vacarescu, ca era “o fiinta de o inefabila puritate, daruita cu harul cuvintelor si al anticei voluptati a povestirii”. Un capitol aparte, este rezervat portretului in evantai pe care poeta l-a facut Reginei Elisabeta, in suita careia a fost, timp de trei ani (1888-1891). In 1934,intr-un discurs tinut la Liga Natiunilor, poetul si diplomatul Paul Valery va face elogiul acestei “mari europene, ce a reusit sa unifice, nu doar doua literaturi, ci insasi spiritul renascentist al unei Europe surprinse de cataclismul razboiului, dincolo de care nu mai exista decat Demonul distrugerii.”

Elena Vacarescu a avut ca si congenerele sale, Martha Bibescu si Anna de Noailles, cultul legendelor si al memoriei ancestrale, incercand sa redefineasca profilul spiritual al unei alte Europe, nascute din cenusa razboiului si a jerfelor acelor “multimi de anonimi, soldati ai unui ev de purpura” (Saint-John Perse).
Fara a deveni prizoniera vreunei doctrine literare, eminenta traducatoare si inegalabila diplomata, poeta urmasa a celebrilor Vacaresti, a demonstrat, ca o literatura nu se compune doar din simple rememorari, ci, mai mult decat atat, din acele acte de “marturisire interioara, apte sa instituie o dimensiune a fervorii creatoare” (Roger Martin du Gard, Jurnal).
Vazand in literatura “un nobil efort de a atinge expresia cea mai perfecta a eternei frumuseti “, Elena Vacarescu s-a daruit culturii din care a plecat, intr-un Exil asumat, cu sinceritate si acel desvarsit élan al luciditatii.