„Memoria este rãspunzãtoare, nu doar de convingerile ci ºi de sentimentele noastre.”
T. Todorov (Abuzurile memoriei)

Un sistem mediatic poate fi inteles ca un recurs la adevãrata normalitate a spiritului, asa cum il vazuse Michel Foucault in „Arheologia cunoasterii”
Lumea pragmatica ºi neincetat polemica a culturii, devine un avanpost al veritabilelor mecanisme ale puterii, care intr-un timp dat, pot corespunde cu „tangentele” interogatiilor de azi, o posibila cale de acces la sfidarile Istoriei, construite haotizant, „în pasul de marº al comedianþilor puterii”, cum ar fi spus dureros de lucid, Mario V. Llosa în jurnalul sau. Fireste cã nu posedãm panaceul mult dorit de societatea civila actualã, ce vrea cu orice preþ, sã facã un pact de neagresiune cu imaginarul colectiv al românilor; altfel spus, nu mai putem fi, exact cum prefigura în jurnalul sãu neuitatul Petre Pandrea, amintind despre consecintele helvetizarii României: „o naþiune care ºi-a reziliat contractul cu adevãrul, nu poate intra in arena adevaratilor luptatori”; in acest sens sã ne amintim cã, odinioarã, însuºi Heliogabal, avea frumosul obicei, de a darui adoratorilor sai, bucate din cearã, din fildeº, din ceramicã, din marmurã roºie sau din cucutã – aºadar, o cursã abil construitã spre extincþie, spre nefiinta, rememorand adagiul lui Procopius din Istoria secreta: „Din braþ, spaima s-ar dori minte.”
Utopia, ca maladie socialã afecteazã sistemul imunitar al societãþii; stocarea ºi transmiterea informaþiei relevante social (civilizaþia, cultura, limbajul) nu face decat sa releve conditiile parcurgerii unui traseu initiatic. Drumul de la spectacolul ideii la ecoul ei în planul realitatii are drept pandant cazul „primãverii pragheze”, atunci când inteligenþia cehã a fost silitã sã se recunoascã înfrântã de catre „mandarinii terorii”.
În jurnalul sãu, Monica Lovinescu amintea printre altele acea sumbra atmosferã din Parisul razvratit al anilor ’60, când vocile gaullismului erau deja sortite declinului, în vreme ce Jean Paul Sartre medita asupra efectelor nonaderenþei intelectualului, la acþiunea politica propriu-zisã, dincolo de sterilele dezbateri din for.
De aceea, dintr-o altã perspectivã ideologicã ºi deopotrivã criticã, permeabilã la judecãþi neviciate de agenþii propagandei se poate reconsidera ceea ce marele politolog R. Aron numea „miscarea Adevarului in alianta cu legile lui de guvernare”. Tocmai de o asemenea relaþie de convergenþã a atitudinilor are nevoie societatea, dobândind astfel acei anticorpi capabili sã deschidã un cerc al iniþierii si al devotamentului fata de lege.
Ca atare indiferent de sistemul de validare politicã a circuitului informational, o realã adaptare la mediu a presei, poate însemna o cristalizare a ei, dincolo de pure acolade verbale ºi acel joc al verdictelor de „catifea”, enunþate emfatic, de funcþionarii obedienþi ai puterii.

Armand Steriadi