Francoise Sagan – “ Dulcea plictisealã “ sau cum se nasc curenþii de searã ai
adulterului

( “ To jealousy, nothing is more frightful than laughter … “ )



Dulcea plictisealã – este al doilea roman al lui Francoise Sagan, în ordinea apariþiei, la fel de incitant ºi non-convenþional pentru vremea sa, pe cât fusese debutul ei cu Bonjour, Tristesse . Love-story-ul se petrece pe fundalul anilor 60 , având-o drept protagonistã pe Dominique, un personaj a cãrei mentalitate nu se regãsea într-o lume atât de puþin legatã de trecut ºi dispusã sã ironizeze orice i-ar aminti de fidelitate sau alte menuete sentimentale risipite prin scrierile lui Benjamin Constant . Se simte în aceastã prozã adierea unei melancolii particulare, lipsitã de spleenul romanticilor de secol XIX, nãscuþi în umbra lui Musset sau Vigny . Drama eroinei este redatã , descrisã cu un ochi sever, fãrã excesivã compasiune( Dominique are o aventurã cu un bãrbat cãsãtorit, Luc, unchiul iubitului ei . Jocul e destinul sãu, firea sa ; a face parte din el înseamnã a urma o lege interioarã ; ea descoperã astfel simplitatea unei aventuri, aparenþa ºi limitele unei relaþii ) . În sufletul ei receptiv, deschis impresiilor, dezamãgirile se plimbã nestingherite, ca într-o peºterã unde sunetele pier, se aneantizeazã .
Autoarea a ºtiut sã vadã în divertismentul îndeajuns de monoton al unei naturi vulnerabile prezenþa unui gând mai grav, mai auster . De altfel, în aproape toate cãrþile sale, scriitoarea n-a ezitat sã emitã sentinþe asupra personajelor . Era rezultatul unui temperament ultralucid, ºi mai ales, amprenta unei epoci . Pe de altã parte, legãturile sale cu lumea mondenã ºi artisticã parizianã , laolaltã cu desele ei crize comportamentale sunt relatate cu detaºare, cu acea supremã exigenþã a judecãtorului ce nu poate uita ori îngãdui.
A o surprinde azi în avatarurile personalitãþii ei, a-i urmãri promenadele prin încãperile bine aerisite ale creaþiei sale rãmâne o iluzie. Ea ne seduce însã, încercând sã lumineze acele necunoscute coridoare ale fiinþei sale.


***

Ambiguitatea existenþelor, pândite de o stranie tristeþe, iatã ce sugereazã de cele mai multe ori, prozele scriitoarei .
Pe adevãratul sãu nume Francoise Quoirez a publicat primul ei roman, Bonjour, tristesse în anul 1954 ( cu un titlu amintind de un poem de Paul Eluard, ºi reluat mai târziu de Billie Holliday ) sub un pseudonim ales din scriitorul ei preferat, Marcel Proust ( Princesse de Sagan ) . Succesul unei alte apariþii, în 1959, cu Aimez-vous Brahms ? ( ecranizat în acelaºi an, cu Ingrid Bergman ºi Anthony Perkins în rolurile titulare ) i-a adus notorietatea de care nu mai era nevoie pentru un personaj obiºnuit deja cu laurii gloriei literare . Numitã altãdatã de Francois Mauriac le charmant petit monstre , Sagan ºi-a sedus cititorii printr-o anume poezie a atmosferei, a locurilor descrise, a existenþelor surpate, înstrãinate, totul într-un melange de cinism, indiferenþã ºi lucidã ironie . De aici ºi gravitatea acestor ficþiuni, sensul lor parabolic . Personajele sale, firi voluntare, libertine ( v. Cecile , din Bonjour, tristesse ) trãiesc sentimentul solitudinii ºi au acea senzaþie camusianã a monotoniei, a vidului existenþial .
Mult mai importantã decât eroii sãi, Francoise Sagan a fost o apropiatã a lui Truman Capote ºi a Avei Gardner în frecventele sale incursiuni americane ; marile ei pasiuni semãnau cu cele ale unui James Dean sau Peter Sellers – maºinile de lux ºi cazinourile . Ea a marcat o generaþie nu numai prin stilul ei, dar ºi prin viaþa personalã, plinã de tot felul de excese ºi experimente erotice , ce aminteau prietenilor de o nouã Anais Nin ori Frida Kahlo . Ultima sa carte, Derriere l’epaule, de-acum un deceniu, e un lung ºi dureros rechizitoriu al autoarei asupra evoluþiei sale literare .
Destinul sãu a fost înfãþiºat recent, într-un film biografic – Sagan, iunie 2008 – realizat de Diane Kurys, cu Sylvie Testud drept protagonistã .
Romanele , asemeni scenariilor ori textelor sale dramatice recompun – la patru ani de la dispariþie – o tulburãtoare poveste despre artã ºi disimularea ei . Ele sunt mãrturia unui spirit incisiv, pentru care, între umor, tristeþe ºi exuberanþã existã punþi continue, nebãnuite .


Armand Steriadi