Cand dispare un mare artist lucrul e resimtit puternic pentru ca nimeni nu stie cine – si mai ales cum – va umple acel gol imens pe care-l lasa o irepetabila personalitate . Astfel de fiinte – ursite drumului spinos al artei – sunt niste institutii . In jurul lor roiesc cohorte de fluturi , unii arzandu-si aripile , altii reusind sa se-aseze in apropierea falnicului arbore . Daca ati vazut vreodata o campie pe care se proiecteaza un astfel de arbore – dupa prabusirea lui – ati simtit poate , acel vid pe care nedreapta-i cadere il lasa in urma , acea spatialitate zadarnica , pe cat de absurda , pe atat de tragica ; dincolo de ea , amintirile nu mai pot sa stearga uitarea .
Despre Stefan Iordache nu se poate vorbi la trecut . Cineva l-a numit regele scamator, asa cum , pe vremuri , la Venetia , actorii celebri primeau cate o perla in semn de inalta pretuire , din partea vreunei aristocrate sau a secretarului Serenissimei .
Era el oare fericit ? Se prefacea ca este ? Si una si alta ? Pauzele din glasu-i inconfundabil spuneau mult mai mult si fireste altceva decat cuvintele , replicile fugare de pe scena sau platou . Serban Marinescu , vechiul sau colaborator si prieten stia prea bine acest lucru .
Adevaratele fericiri nu se divulga . Iar singura lui fericire era sa prinda diminetile , toamna , in cerdacul casei de la Gruiu si sa contemple natura , firul de iarba ce-i spunea ca mai exista totusi inocenta , iar bucuriile vietii nu pot fi imbalsamate .
Il plictiseau onorurile vestede si acel gen al discursurilor sterpe , gaunoase ale potentatilor zilei .
Un premiu , o distinctie ii starneau mai curand tristeti , regrete , uimiri . Ai fi spus ca veselia lui – atunci cand exista – innoata defel in lacrimi . Lacrimi pentru un timp si o zodie in care nu se mai putea intoarce . Ce interogativ succes si ce nesigura glorie fata de modesta tihna pe care o cautau insetatele lui nevoi de certitudine temeinica , pentru care o viata de om i-ar fi parut prea putin .
In ultima vreme , nu mai acorda interviuri , decat foarte rar . I se pareau inutile si mai ales indiscrete . II displaceau dezvaluirile , oricat de mestesugite ar fi fost provocarile celuilalt .
De-acum , nu-l va mai iubi nimeni , nici posesiv-patetic , nici meschin , egolatru . Fiindca iubirea pe care-o merita rolurile si arderea lui pentru teatru – cata merita ele – scapa dintr-o data , definitiv din chinga , din cercul aprecierilor efemere , elogioase sau nu . Odata disparuti , desprinsi de pamantesc , artistii inviaza , trec Styxul . Sunt invingatori . Vulgaritatea si indiferenta raman in urma .
Paradoxal , el , artistul ajuns in glorie , adulat si indelung invidiat , era un solitar , un insingurat ce stia sa-si protejeze clipele de reflectie , de dialog cu sine . Dupa atatea ridicari de cortina si zambete de circumstanta ajunsese sa delege ecoul sa rada , atunci cand simula ca rade . Un cor al umbrelor ii era veselia . Rasul , ca si eroii pe care i-a intrupat ( de la Camil Petrescu la Marin Preda ) il insotea pretutindeni , asemenea povestilor pe care ei le traiau . Victor Petrini , unul din personajele sale favorite i-a servit drept model pentru o creatie de exceptie , sub bagheta aceluiasi statornic prieten , Serban Marinescu .


***

Este straniu faptul ca mereu avem iluzia puterii si setea neistovita de a porni intr-acolo unde aventura se tese singura , in hotarul morilor de vant , pe care doar lancea unui Don Quijote le mai poate stanjeni .
Cine e adevaratul invingator ? Se pare ca la aceasta intrebare artistul n-a dorit sa afle raspuns . trebuie sa-l cautam pe Stefan Iordache , vazandu-l aevea vorbind cu rolurile sale , imaginandu-si ca paradisul nu e mai departe decat in gradina odihnelor sale , dincolo de zgomotul culiselor si curiozitatea condeierilor de ocazie .
A sta de vorba cu el era mai mult decat un simplu acces de convivialitate : se aseza in fotoliu si astepta calm , sa ninga in pahare de cristal . Vorbea putin despre sine si mai mult despre cei pe care ii considera prieteni . Ca si colegii sai Amza , Pintea , Motu Pittis sau Dinica stia sa spuna povesti , intamplari , aparent disparate , dar care-si aveau rezonanta lor . Nu-i pasa de ipocrizia lumii , o lasa sa curga pe langa el , ca si cum altcineva ar fi fost prins in plasa ei . Ultimul sau rol , Printul Potemkin , vestitul amant al tarinei ( interpretata de Maia Morgenstern ) e o alta dovada a proteismului naturii sale actoricesti . Si aici actorul se lasa in voia rolului , a seductiei pe care acesta il iradia . Adica , in voia inefabilului .
Artistul trece pe sub cearcanul lumii ca o balada medievala rodind fantasme , stramutari de cocor , sange de miei pe zapada sau ploi de dincolo de potop …



Armand Steriadi