Triada de Aur
I. El Prado

Grid Modorcea

Singurul mare muzeu al lumii pe care încă nu-l vizitasem era El Prado, aflat în centrul Madridului, între Cibeles şi Atocha, aproape de Plaza de Canovas del Castillo, marcată de fântâna zeului Neptun. Dar muzeul nu este atât de impresionant ca Luvru, Ermitaj sau British Museum. Nici ca Metropolitan Museum of Art din New York. Ba oraşul Madrid mai are alte două muzeee, Thyssen şi Reina Sofia, care sunt poate mai impresionante şi cu care formează împreună ceea ce se numeşte Triada de Aur a muzeeelor madrilene. Prado este o clădire sobră, clasică, dominată la intrarea principală de statuia în bronz a lui Diego Velázquez, asemănătoare cu autoportretul pictorului din celebrul său tablou Las Meninas, imagine care este reprodusă peste tot, chiar şi pe clădirea de pe Paseo del Prado, colţ cu Plaza de Canovas, stropită de Fuente de Neptuno. Muzeul Prado este amplasat într-o clădire construită în timpul regelui Carol al III-lea, parte a unui plan de urbanizare care dorea să facă din Madrid un oraş monumental. Această pajişte (prado în spaniolă) a dat numele întregii zone (Salón del Prado, mai târziu Paseo del Prado), apoi chiar muzeului însuşi, după naţionalizare. Prado e faimos pentru colecţiile sale, de la sculptura antică până la miile de desene bine conservate, dar ceea ce îl singularizează este marea colecţie de artă europeană, din secolul al XIV-lea şi până la începutul secolului al XIX-lea, însumând 8 600 de tablouri.
În primul rând el conservă opera lui Velazquez (1599 – 1660) şi Goya (1746 – 1828). Precum şi opere însemnate din creaţia lui Hieronymus Bosch, favoritul Regelui Filip al II-lea al Spaniei. Muzeul expune o serie de tablouri semnate El Greco, Rubens, Rafael, Tiţian sau Murillo. Lucrări ale lui Melozzo da Forlì, Botticelli, Caravaggio, Albrecht Dürer, Rembrandt, Veronese şi mulţi alţii sunt de asemenea de văzut în Prado. Cea mai cunoscută operă de artă expusă este Las Meninas (1656) de Velázquez. Dar marele artist nu doar a oferit muzeului propriile sale tablouri, ci chiar a atras prin sensibilitatea sa artistică o mare parte din colecţia maeştrilor italieni a muzeului. Să nu uităm că Velázquez s-a format în Italia.
Iar norocul meu a fost că am prins şi o retrospectivă Tintoretto (1518 – 1594), la etajul 1, care aduce în prim-plan descoperirea lui Miguel Falomir, curator al muzeului Prado, legată de numele real al maestrului veneţian, Jacopo Comin, supranumit, datorită energiei degajate de tablourile sale, Il Furioso, iar datorită perspectivei asupra spaţiului şi luminii, a efectelor dramatice, e considerat un precursor al barocului. Multe pânze le văzusem în Italia, dar pe altele le-am văzut prima oară, cum ar fi cele cu temă istorică sau mitologică, precum Venus, Vulcan şi Marte, Suzana şi Bătrânul sau Răpirea Elenei, fragmente din acest tablou fiind reproduse şi pe pliante, dar şi pe afişul din faţa muzeului. Cele mai multe însă erau de inspiraţie religioasă: Convertirea Sf. Paul, Iisus între doctori, Prezentarea lui Iisus în Templu, Sfânta Fecioară cu Pruncul, alături de Sf. Marcu şi Sf. Luca, Sf. Augustin, Sf. Andrei şi Sf. Ieronim, Coborârea de pe cruce, Adoraţia păstorilor, lucrare pe verticală, Martiriul Sf. Laurenţiu, amintindu-mi de viziunea lui Caravaggio. Într-o sală alăturată, specială, erau prezentate schiţe şi faze pregătitoare realizării acestor pânze, adevărate studii de iniţiere. În special studii legate de tablourile El Lavratorio şi El Rapto de Helena. Într-o încăpere ca o camera oscura, luminată magic, erau dispuse pe plafon cinci alegorii, precum Alegoria del Crepusculo, dar şi prin personaje cuplu, ca Judith şi Holoferne. Interesante erau şi studiile comparative între Da Vinci şi Tintoretto sau Michelangelo şi Tintoretto. Adevărate privilegii pentru cei care vor să pătrundă tainele picturii. Dar cu totul copleşitoare mi s-a părut pânza, adusă din Palatul Dogilor de la Veneţia, El Paradiso, o formidabilă grupare de personaje îngereşti, într-o structură cu adevărat celestă, după modelul norilor văzuţi din avion! Desigur, nu pot uita cele două autoportrete, aflate la extremităţile sălii, ca în viaţă, cel de la tinereţe şi cel de la bătrâneţe. Ultima cină are şi ea două variante. La început şi la sfârşit, când Tintoretto îi prezentă pe apostoli adormiţi, ca după un chef. Iisus are dinaintea sa o parte dintr-un miel, căruia i se vede capul. Un scaun e răsturnat, totul arată de fapt ca după o ceartă, de parcă se anunţă o furtună sau începutul sfârşitului. În cele două ultime cine se concentrează ideea de dublu, de complementaritate, de unitate duală, începutul şi sfârşitul unei acţiuni.
*
Din sălile Tintoretto, am intrat în sălile Goya, ale cărui tablouri te ameţesc prin modernitate. E incredibil să vezi portrete, cum ar fi cele ale familiei lui Carlos IV, realizate în maniera lui Constantin Piliuţă, să ziceam, adică portretul se decupează pe un plan negru şi un fundal cărămiziu, negru şi cărămiziul fiind complet separate, ca pete de culoare distincte. Nu-ţi vine să crezi că un pictor din secolul 18 a pictat atât de diferit, în contrast total cu epoca sa. Deci contra curentului. Dar Goya e contra tuturor curentelor din toate timpurile. El sintetizează tot ce s-a creat înaintea sa şi tot ce s-a creat după el. A prevăzut toate experienţele picturale ale viitorului. E suficient să vezi El Coloso, un fel de Polifem spectral, ieşind parcă din ceaţă sau nori, în timp ce sub el, pe pământ, mulţimile şi animalele fug înspăimântate, ca în filmele cu King Kong. Şi ce contrast cu pânza numită Asmodea, care reprezintă doi copii în zbor spre un palat aflat pe un munte, vânaţi de jos de nişte puşcaşi. Şi cum păleşte toată arta modernă în faţă tabloului El Perro semihundido, care imaginează un perete gol, complet gălbui, cu o bază roşietică, din care se iveşte capul unui câine! Tabloul se mai numeşte El Perro en la Arena, arena însemnând nisip, deşi traducerea internaţională e Câinele în lesă!? O traducere bizară, căci, coloristic, fondul tabloului aduce cu nisipul. Şi imediat altă senzaţie în faţa tabloului Las Parces, care pare rupt din Capricii. Nu te-ai dezmeticit bine, că vezi deodată cu totul altceva, Alegoria del Comercio, apoi Duelo a garrotazos, care seamănă izbitor cu maniera de a picta a lui Nicolae Grigorescu. E o scenă în care nişte băieţi se bat cu ciomegele, de parcă Goya a ilustrat paginile similare din Moromeţii lui Marin Preda. Pânza La lectura are un fond întunecat, iar lumina e dirijată spre personajul central care citeşte dintr-o carte unui grup care îl înconjoară.
Nu de la o sală/perioadă la alta, ci de la un tablou la altul Goya e diferit. Faimoasă e mai ales seria de tablouri din ciclul „Pinturas Negras”, numită aşa pentru că totul e pe fundal negru, dar şi pentru că temele sunt sumbre, iar personajele caricate. Asemănarea cu Capriciile este izbitoare în tablouri precum Dos mujeres y un hombre, El Santo Oficio (un fel de procesiune cu chipuri caricaturale ca nişte măşti), La romeria de San Isidro (chipuri carnavaleşti), Una manola: Leocadia Zorrilla, Judith y Holofernes, Dos viejos comiendo (simbolizând moartea în acţiune devoratoare) sau fenomenalul tablou Dos viejos, tot un cuplu în care unul îl devorează pe celălalt, ideea culminând cu faimosul Saturno, un Polifem devorând un om! Spectrul morţii pune o pecete cadaverică, monstruoasă, asupra naturii umane. Acest ciclu are în el ceva satanic, superstiţial, ilustrând practici malefice, acte rituale celebrate la miezul nopţii, precum în El aquelarre (El gran carbon), o adunare vrăjitorească asistată de o fiinţă diabolică, un fel de animal spectral.
Altă sală e dedicată temelor revoluţionare, ca El general don José de Ventin sau El 3 de mayo de Madrid. Sau seria formidabilă de portrete, unul mai special decât altul, ca El rey Carlos IV, Gaspar Melhor, El general don José Palafax, El pintor Francisco Bayen y Subias, Dona Maria Antonia Gonzaga sau El cardinal don Luis Maria. Ce să mai spun de alt vis împlinit: să văd cu ochii mei, să trăiesc cu toată fiinţa mea faimoasele tablouri La maja vestida şi La maja desnuda, care ocupă o singură sală alături de Marguera de Santa Cruz. Sigur, cele două Majas sunt gemene, o expresie genială a experienţei duale, a ideii de dublu care fiinţează în instinctul fiecărui artist. Iar o serie de portrete princiare: La reina Maria Luiza, Los Duques de Osuna y sui hipos, Maria Tavesa, Maria Tomasa Palafax, ca apoi Goya să ne uimească din nou prin tablouri pur religioase, clasice, de o frumuseţe angelică, renascentistă, de parcă n-ar fi realizate de aceeaşi mână care a făcut „Pinturas Negras”: La Sagrada Familia, La Sagrada Familia con San Juan Bautista nino, Tobyas y el Angel, Inmaculada Concepcion, San Juan Bautista, Santa Barbara, culminând cu divinul Cristo crucificado.
*
Ca să ajungi în împărăţia lui Velázquez, treci prin regatele lui Zurbaran, Alfonso Cano sau Antonio de Pereda. Şi redau în ordine tot ce mi-au văzut ochii şi mi-au pătruns sufletul: Mercurio y Argos, La Coronacion dela Virgen, La reina doña Mariana de Austria, La infanta doña Margarita de Austria, Felipe IV, Una Sibila, Cristo crucificado, San Antonio Abad y San Pablo, Vista del jardin dela Villa Medicis, Las hilanderas o La fabula de Aracne, urmat de o serie de portrete „a caballo”, adică de înalte feţe regale pe cal, precum La reina Margarita de Austria, El principe Baltasar Carlos, Filipe III, Filipe IV sau La reina doña Isabel de Francia.
După ce încerci să te refaci, topindu-te în arta lui Murillo, în tablourile expuse, unul mai frumos decât altul, ca El Sueño del Patricio, Virgen con el Niño, La Anunciation, Aparition de la Virgen a San Bernardo, Los niños, El martirio de San Andrei, dar mai ales La Sagrada Famiglia del pajerito, apoi în arta lui Miranda, Mazo sau Ribera, cu uimitoarea serie de sfinţi, Isac, Iacob, Jeronimo, Magdalena, Sebastian, Pedro, revii în împărăţia lui Velázquez, unde iar te întâlneşti cu El principe Baltasar Carlos cazador, El cardinal infante, Filipe IV sau cu portretele faimoştilor filosofi greci Esopo şi Menipo, ca să revii la Doña Maria de Austria, la Cabeza de venado, La fragua de Vulcano sau la Pablo de Valladolid. În fine, în sala centrală a muzeului Prado, unde se află capodopera capodoperelor, respectiv La familia de Felipe IV o Las meninas, te întâlneşti cu însuşi faimosul autoportret al lui Velázquez, aflat în stânga tabloului, privind spre noi, spre vizitatori. Are pensula şi paleta de culori în mâini, iar în faţă o pânză uriaşă pe un şevalet, pe care, după cum se subînţelege, pictează scena pe care o vedem în dreapta tabloului. Dar dacă ne pictează chiar pe noi, pe privitori?! Pânza se află deci cu spatele spre privitor. Pictorul are un aparteu cu noi, cu timpul, cu eternitatea, cu spectatorii viitorului, în timp ce copiii se joacă cu infanta regală, alături de care se află un bufon şi un câine, care stă jos. Bufonul e un pitic. E oare Calabacillas sau altul din faimoştii bufoni ai lui Velasquez cu care te întâlneşti aici? Unul din ei, acest El bufón Calabacillas, mi-a tulburat tinereţea, pe vremea când studiam commedia dell’arte alături de David Esrig. Îl pomenesc chiar şi într-una din piesele mele de teatru scrisă atunci. Ei bine, acum, stăteam faţă în faţă cu acest bufon, gata să scoată limba la mine. Privindu-i pe aceşti măscărici cum se înşiruie, am înţeles ceva uluitor şi anume faptul că bufonii lui Velázquez nu sunt paranghelişti, dimpotrivă, sunt nobili, cum sună chiar titlul care le însoţeşte portretele: El bufón don Diego de Acedo, supranumit „el Primo”, El bufón „Barbirrona” sau El bufón don Juan de Austria, deşi, prin chipurile lor ca nişte măşti, Velázquez îl anunţă pe Goya. Tot aici, lângă ei, e plasat şi Retrato de hombre, supranumit Barbero del Papa, căci şi Papa are un bărbier, mai mult sau mai puţin rossinian, apoi portretul piticului Francisco Lezcano, privindu-ne superior. Nu poţi ocoli, desigur, faimosul tablou Fierăria lui Vulcan, chiar dacă simţi că ţi se aprind ochii de la fierul încins din centrul scenei, nici la fel de faimosul Los borrachos o El triunfo de Baco, tablou pe care un pictor mai în vârstă se străduia să-l imite, lucrând de zor la una din mâinile unui personaj din planul superior.
De altfel, în fiecare sală a muzeului, vezi câte un şevalet aşezat în prejma unui tablou faimos, pe care un pictor silitor încearcă să-l copieze întocmai. Această particularitate se pare că face parte din viaţa muzeului, din spectacolul său viu. E singurul caz în care cred că pleonasmul, copierea, imitaţia, nu te deranjează. Continui să descriu sala centrală, al cărei cerc se închide cu portretele lui Don Gaspar de Guzmán, El infante Don Carlos, Juan Martinez Montañes, Juan Francisco Pimentel, La venerabile madre Jeronima şi La Adoración de los Reyes Magos.
În mijlocul sălii e o sculptură din bronz, Hermafrodito de Bonarelli de Lucca. De aici, printr-o deschidere a peretelui care dă în sala unde sunt expuse pânzele lui Tintoretto, se vede Ultima Cena. Oganizatorii au pus anume faţă în faţă, ca într-un dialog al culturilor gemene, Ultima Cena cu Las Meninas! Magnific! Nu ştii de care să te prinzi mai întâi, pe veci, cu privirea. La Velázquez, care scrutează timpul, sau la ucenicii lui Iisus căzuţi, adormiţi cu capetele pe masă, frânţi de băutură, căci polca e în prim-plan, unde vedem şi un scaun răsturnat, o scenă furtunoasă, semn că a avut loc o ceartă, care anunţă furtuna ce va să vină, trădarea şi răstignirea lui El Salvador. Ai sentimentul, legând cele două faimoase pânze, că Velázquez din Las Meninas nu pictează scena de lângă el, ci priveşte mai departe, la tabloul lui Tintoretto, şi vrea să picteze, în stilul lui, desigur, Ultima Cena…
*
După baia ochilor sufleteşti, în care admiri rafinamentul picturii lui Velázquez, transparenţa şi spiritualizarea liniilor, a culorii, de o fineţe proprie marilor transfigurări, ţi se par aproape imposibil de acceptat, de asimilat, greoii Rubens, Leoni, Tiziano sau chiar Anton van Dyck. Abia la El Greco îţi mai revii în fire, deşi faimoasele sale pânze, şocând prin stilizarea personajelor, prin heraldismul lor bizantin, par şi ele greoaie faţă de spiritul de Ariel care străbate pictura lui Velázquez. Am stat mult pe banca din sala „El Greco” pentru a-mi spăla creierul şi a-l putea recepta cum se cuvine pe artistul cretan. Şi am revăzut seria Un caballero, un şir de portrete aproape fotografice, apoi cunoscutele tablouri religioase San Benito, La Trinidad, La Virgen Maria, Santo Tomá, Santiago el Mayor, San Pablo, El Salvador, desigur, Mântuitorul, San Antonio de Palma, Fábula, San Juan Evangelista, La Adoration de los pastores (foarte apropiat de viziunea lui Tintoretto), San Andres y San Francisco, în fine, Cristo con la cruz a cuestas.
Poate acum, mi-am zis, de la El Greco să mă întorc la Tiziano, calea e mai bună decât de la Velázquez la Tiziano. Şi, într-adevăr, acum percep altfel pânzele sale La Gloria, Oracion del fluesto, Santa Margarita, Felipe II, Isabel de Portugal, Federico Gonzago, duque de Mantua, Carlos V, magnificul Cristo y el Cireneo, dar mai ales pânza sa chintesenţială Ecce Homo! Şi cum e omul? Vai, are capul plecat şi e legat la mâini! Aceasta e imaginea omului tizianic, faţă de imaginea perfecţiunii davinciene, a omului vitruvian. Nu alta e imaginea mamei, pânza numită Dolorosa, unde Maria e cu mâinile în aer, plângând…
Parcă nu mai văd nimic, trec orb pe lângă pânzele lui Strozzi, Reni,Gentileschi, Guercino, deşi de acesta mă leagă imaginea Cleopatrei văzute la British Museum, cu care mi-am ilustrat coperta romanului Mesalina. Dar poţi să fii indiferent când te loveşti cu privirile de tabloul David vencelar de Goliat al lui Carravaggio? Nu ştiu cum m-am învârtit, cum m-a dus fluviul de vizitatori ai muzeului, dar am revenit de unde am plecat, adică la Tintoretto. Îl văd acum altfel. Altfel îmi apare El Lavratorio, altfel El Verano şi La Ultima Cena, cu Iisus înconjurat de cei 12 apostoli, în timp ce din stânga apare o femeie care vine spre ei cu un pahar în mână. Jos e o cană. Cine o fi femeia aceasta? Dan Brown ar zice: e Maria Magdalena, iubita lui Iisus. Însă şi din dreapta apare o femeie cu doi îngeri… E tot Maria Magdalena? Mi se pare mai firesc să cred că Tintoretto şi-a imaginat celebra scenă biblică având loc mai degrabă în casa vreunui vameş bogat, care îi găzduieşte pe Iisus şi ucenicii săi, punând servitoarele să le stea la dispoziţie cu de-ale gurii, deşi îngerii ne trimit cu gândul la graţia şi protecţia divină! Revăd deci Tintoretto, dar mă gândesc că am văzut doar un etaj, etajul I al muzeului. E timpul să găsesc scările şi să ajung la etajul II.
Aici dau din nou de Goya. Colosal! E un alt Goya, nebănuit. Nu ţin minte nici în reproduceri, în albumele pe care le am acasă, să fi văzut ce văd aici: o serie de tablouri în care Goya a reprezentat diferite jocuri de copii! Ele se numesc: La merienda, Baile a orillas del Manzanares, Muchachos cogiendo fruta, ca în povestea lui Creangă cu Nică la furat de cireşe, sau minunea numită La cometa, când toată suflarea amuţeşte privind fenomenul astral care se petrece! Dar nu termin de trăit jocurile goyeşti că mă lovesc de Retrato de doña Manuela Tolosa de Velázquez, ca din nou să reintru în împărăţia lui Goya, de parcă portretul donei Manuela s-a rătăcit în ea. Şi iar mă veselesc cu incredibilul spectacol goyesc, amestec de joc şi păpuşerie, ca în El majo de la quitarra, Las lavanderas, El columpio, El niño del árbol, El juego de la quitarra (pe care am reuşit să-l filmez), El muchacho del pajaro, El resguardo de tabacos, El pescador de caña, Un milano con un grupo de aves muertas, adică o scenă incredibilă, în care un uliu stă lângă un grup de păsări moarte, tablou urmat de o serie de pânze vânătoreşti (diferite comenzi, probabil, din care o fi câştigat şi Goya ceva!), apoi El juego de la pelota a pala, El cacharrero, La feria de Madrid, La gallina ciega (formidabil, cum îl anticipează pe Chagall!), Las mozas del cántaro, Los zancos, La boda, El carro de heno, Las gigantillas sau El pelele, o formă de spectacol păpuşăresc. Ce imaginaţie suprarealistă! Ca şi în Riña de gatos, două pisici aflate în conflict. De fapt, în această diversitate năucitoare există un fir, care leagă cele mai disparate teme. Acesta ar fi natura polifemică a omului, mai exact, plăcerile lui devoratoare, plăcerile torturii sub varii forme, la care se adaugă şi un consens zoomorfic, fiindcă şi fiinţele animaliere practică acelaşi polifemism SF, fiindcă devorarea e ca în imaginaţia unor Tolkien sau Rolling.
Indiscutabil, personajele goyeşti, raporturile devoratoare dintre ele, se regăsesc în seria de desene polifemice care îl au protagonist pe Omuleţul lui Gopo. Goya i-ar fi putut inspira cineastului nostru cel mai formidabil film de desen animat, în care avem concentrată istoria omenirii, nu ca în Scurtă istorie, dar ca în proiectele lăsate de Gopo în miile de desene ale mapelor sale. În care regăseşti şi viziuni ivite parcă din Capriciile goyeşti, din natura polifemică, devoratoare, a omului. Ca să constaţi cât de profundă e legătura dintre cei doi mari artişti atinşi de geniul ludic, trebuie să cunoşti Fondul „Gopo” de la ANF şi să ajungi la Prado, să vezi toată opera lui Goya. Eu am avut această dublă şansă. Şi-mi vine să mă contrazic pe loc numai gândindu-mă că lui Gopo nu i-au fost accesibile temele profund religioase asupra cărora s-a aplecat teribilul pictor spaniol, cum ar fi La Sagrada Familia, El milagro de San Antonio, Circumcisión, San Gregorio şi altele. Şi o face într-o manieră care conferă parcă o soluţie de evadare din acest nesfârşit carnaval lumesc, în care spectacolul morţii se suprapune peste cel al vieţii, spectacole care, de fapt, coexistă. Ca în El triunfo de la muerte al lui Bruegel, pânză care, nu întâmplător, este plasată în faţa altei capodopere, El Jardin de las Delicias, a lui Bosch, căreia îi vor dedica un spaţiu aparte.
*
La subsolul Muzeului Prado te aşteaptă parcă de veacuri sculptura antică, faimoase modele ale perfecţiunii, ca Ariadna, Cabeza de Heracles sau Venus del Pomo. Cum de s-au salvat atâtea capodopere, de care sunt pline muzeele lumii, mai ales British Museum! Nici nu-mi vine să-mi închipui muntele de praf şi pulbere al celor care nu s-au salvat! Aici, la Prado, nu sunt multe lucrări antice, doar o aripă a subsolului, ca apoi să te adapi iar din pânze celebre, să ai parte de trăiri unice alături de tablouri semnate de Tiziano, ca cele două Venus recreandose en el amor y la mistica. Deci ideea de dublu. În primul tablou, Venus e însoţită de un căţel, ca în al doilea tablou, căţelului să-i ia locul un înger. Urmează Veronese cu Disputa în templu, Parmigianino, cu Santa Barbara, Correggio, cu Fecioara, Pruncul şi San Juan, ca totul să se verse în imensitatea altei împărăţii a muzeului, aceea a lui Rafael, cu El Cardinal, La Visitacion, La transfiguracion del Seno, Sagrada Famiglia în două ipostaze şi altele. Nu lipseşte nici Dürer sau Durero, cum îi spun spaniolii, cu tablouri definitorii pentru arta sa, precum Adam şi Eva, Las Edades y la Muerte, în care este evocată evoluţia femeii, de la prunc la bătrâneţe şi moarte, redată printr-o formă scheletică, dar mai ales faimosul Autoportret. Şi cât de neasemuit e tripticul Scene din viaţa Sf. Francesco, al lui Nicolas Frances, unul din clasicii picturii spaniole! Uimitoare e şi pictura medievală, conservată în pereţi murali sau într-o construcţie numită Ermita de la Vera Cruz de Maderrelo (Segovia). Dar de neuitat, mai ales pentru mine, care am avut libertate totală să filmez, a fost o lucrare fantastică, enormă, cât un perete, a lui Bartolomeus Strobl (1591 – 1642), intitulată La degollacion de San Juan Bautista, adică Decapitarea Sfântului Ioan Botezătorul, uimitoare prin faptul că întâlneşti în ea personaje goyeşti şi velázqueze. E limpede că pictorul a fost influenţat de Velázquez şi că a anticipat arta lui Goya.
Aici e cheia picturii spaniole într-un moment de răscruce al ei. Tabloul e epic, cum va picta mai târziu Delacroix. În stânga tabloului vedem călăul şi trupul decapitat al lui Ioan, în mijloc pe Salomeea ducându-i lui Irod pe o tavă capul lui Ioan, iar în stânga, în spatele lui Irod, aşezat, vedem petrecerea nobilimii, evident, dată de Irod în cinstea acestui eveniment barbar. Costumaţia nu e antică, dimpotrivă, recunoşti curtea lui Felipe II, personaje din tablourile lui Velázquez. E o lucrare cu adevărat monumentală în materie şi spirit. Iar partea caricaturală îl anticipează, cum spuneam, pe Goya. De altfel, toţi pictorii spanioli clasici, Murillo, Velázquez, Cano, Strobl sau Goya fac parte dintr-o aceeaşi familie plastică, îţi conferă o viziune inconfundabilă despre lumea pe care o reprezintă. Museo Prado conservă astfel pentru eternitate o creaţie spirituală unitară, fără asemănare, a geniului uman.

Grid Modorcea