( “ Un scriitor nu-si allege temele, ci temele il aleg pe el “,
Mario Vargas Llosa )


Dramaturgia lui Radu F. Alexandru aminteste prin formula ei o anume observatie privitoare la conditia umana, apartinand lui Milan Kundera: “ inainte de a cadea prada uitarii vom fi transformati in kitsch. Kitschul fiind statia de legatura intre fiinta si uitare”.
Radu F. Alexandru e ( din multiplele sale ipostaze ) un scriitor ce isi releva sensurile la o lectura de grad second, mergand pe urmele existentialistilor francezi , insa fara a accepta acea rigurozitate sartriana a definitiilor implacabile, gen “ l’enfer sont les autres “.
Textul pieselor alexandriene nu e “refractar” la jocul interpretarilor el putand servi viziunii unor regizori diferiti, din scoli sau generatii distincte; creatiile lui poseda o arhitectura aparte a replicilor, mizand pe anumite stari ale personajelor, orchestrate in stil classic ( v.acumularea gradata a tensiunii in spatiul confesiunii eroilor din “ Poveste despre tatal meu “ ). Pe de alta parte, autorului ii repugna un anume mod de a gandi si construi un text, unul mult prea invadat de “ luxuriante “ retorici sentimentale, in detrimental pulsatiei adevarului, cum ar fi spus G.Picon .
De la debutul sau ( cu piesa “ Umbrele zilei “, in urma cu trei decenii, la Teatrul “ V.I.Popa “ din Barlad ) Radu F. Alexandru s-a consacrat drept “arheologul “ destinelor fara anotimp, al acelor fiinte ultragiate aflate in cautarea unei utopice insule a solidaritatii. Asemeni lui Montaigne altadata, autorul a stiut sa mizeze pe evanghelica iubire a aproapelui; el a ales un mod de a scrie a rebours, impotriva curentului, intr-un timp cand teatrul postmodern plaseaza “ dansul cu realul “ ( A. Wajda ) in centrul spectacolului, sedus de expresivitatea acelor moduri de fragmentare, de scindare a sensibilitatii celuilalt.
Tipul de scriitura alexandrian are nevoie de spiritual celuilalt spre a se-mplini, infruntand absurdul, dispretul ori agresivitatea ( de altfel, toate cele trei piese incluse in ultimul sau volum, aparut la editura Universalia, si inchinata Deborei- “ Poveste despre tatal meu “, “Recviem” si “Domnul Sisif” contin in subtext aceasta suprema virtute franciscana a iubirii aproapelui, dincolo de tragicul spectacol al alienarii ). Ele nu sunt edificate din culori sumbre , ades sarcastice, favorizand dezumanizarea ori extinctia, precum la F.Garcia Lorca, B.Brecht sau H.Pinter, ci , dimpotriva, din acele adevaruri rostite tainic, precum un ritual pentru cei invinsi, dar nu infranti, cum spunea odinioara Faulkner; doar ele, adevarurile mai pot salva o umanitate bolnava de teama si solitudine, prinsa iremediabil in cercul gretii sartriene .
Asa cum observa Radu Beligan – sintetizand explorarile autorului- “ personajul sau predilect este OMUL... prizonier al destinului, al sistemului si al sclerozei celor care ne conduc- caci l’etat c’est le crime , cum spunea Camus- eroul nostrum nu-si gaseste alinare decat in sanul micului sau univers, in mijlocul familiei pe care daca nu o are, o cauta, dar… echilibrul este fragil. Orice greseala, orice revolta, orice affront adus sclerozei instaurate, duce la propria-i lichidare .”.

Despre resorturile invizibile ale acestei fragilitati vorbesc toate personajele implicate in aceasta stranie partida de sah a memoriei ; de aici si dorinta lor de a evada din cercul dantesc al suferintei si al uitarii premeditate . Asemeni protagonistului din “ Domnul Sisif “ teatrul lui Radu F. Alexandru nu poate fi “timorat” de pasivitatea sau ipocrizia celorlalti; in pofida evidentei el va continua lupta cu ingerul, precum eroul biblic . Cand s-ar intampla astfel de lucruri ?- ar fi putut intreba M.Teste al batranului Valery: intr-un timp al dispretului, in care doamna constiinta a lasat locul ambiguitatii, egoismului si mizantropiei; numai atunci si acolo drumul spre lumina al adevarului va ramane pe mai departe ascuns, ferit privirilor celorlalti
Protagonistii acestor conversatii in oglinda refuza muzeificarea , si mai ales, prizonieratul afectiv; de altfel, tot ceea ce tine de zona inefabilului, a acelei voix de l’ame cu ecouri truffautiene nu poate fi “ dirijat “ sau resuscitat cu suprema detasare, potrivit unor reguli prestabilite ( v. arta “ contrapunctului “ moral , decelabila in “ Poveste despre tatal meu “).
Scriitorul incearca sa afle – asemeni lui Seneca altadata- un raspuns plauzibil la o mai veche dilemma : ce este teatrul? Oracolul sau oglinda infrangerilor noastre? .
Prin vocile eroilor sai recunoastem de fapt, chipul autorului. El e unul dintre aceia care nu lasa cortina , indifferent , peste destine si intamplari ; cu precadere in vesela noastra Troie, ar fi atat de pretios verbul unui Laocoon , veghind la poarta funestelor daruri…
Adesea, istoriei ii place sa joace feste naivei umanitati.Cu astfel de “jocuri” si-a captivat admiratorii, fie ei antici sau moderni: unul dintre ei se numeste Radu F. Alexandru…
****
Printre cei invitati sa participe la intalnirea cu Radu F. Alexandru, in ipostaza de “ fiu risipitor “ al literelor ( in foaierul Odeon-ului ) s-au numarat distinsi specialisti, personalitati ale vietii teatrale si deopotriva, ale scenei politice, cat si jurnalisti , precum: Manuela Cernat, Ludmila Patlanjoglu, George Mihaita, Florin Calinescu, Alexa Visarion, Radu Beligan, D.R.Popescu, H.Garbea, M.Ghitulescu, C.B- Stolnici, Zoe Petre, V.Stoica, M.Musca, Speranta Stefanescu, Doina Uricariu, Cristina Deleanu, Eugen Cristea, Romeo Pop, C.Modreanu, Ileana Lucaciu, I.Parhon , R. Aldulescu s.a.