Gheorghe Anghel si poetica desavarsirii tragice

( “ Sensul vietii e de a transforma cat mai multa experienta in cat mai multa constiinta/
A. Malraux , “ L’Espoir “ )



Putine destine poarta semnul evanghelic al smereniei , precum acela anghelian . Ca si Paciurea altadata , Gh. Anghel ramane – dincolo de structura sa cu reflexe eline – un isvoditor de adevaruri , un cautator de absolute ratacit “ intr-un veac paduret “ ce a ales precum vechii profeti , acelasi drum al Golgotei , spre a dobandi , la capatul lui , multasteptata salvare ; exilul la Manastirea Pasarea, petrecut “ intru duhovnicia inimii “ a relevat modul de a fi al unui artist care , respingand jocurile mistificatoare ale istoriei nu a facut pactul absolvitor cu trimisii ei , nedorind a ramane precum altii , ostatec al unor socluri fictive . Zamislitorul acelor mucenici ai spiritului , precum Luchian , Pallady, Ghiata , Eminescu , Enescu , sau Vl.Ghica nu a adus vreodata elogii “ eroilor’ zilei si nici nu a inchinat ofrande pe altarul unor idei straine firii sale .
Opera lui a insemnat o continua negare a nefiintei , o lupta cu-acele sumbre glasuri ale dezumanizarii , sfidandu-le nu prin inutile bravade , ci printr-o tenace incredere in victoria misiunii .
Intrezarim de altfel undeva , ascuns in intimitatea atelierului anghelian , un mai vechi cult pentru rafinamentul si armonia lucidului Donatello – cel atat de putin inteles – asimilat in datele lui esentiale . Calauza dantesca prin bolgiile propriei sale sorti i-a fost masura , acea subtila cumpanire a volumelor ; la patru decenii de la intalnirea-i cu ingerii , lumea maternitatilor si a “ victoriilor “ angheliene respira acelasi “ liturgic somn de norme “ , in clara descendenta barbiana ( antologic ramanand chipul luptatoarei lui , a carei expresie nu cucereste privirea celuilalt prin efectul ori grandilocventa trairii , a la Rodin ; deoarece portretistica lui – in special cea feminine – nu are excessive variatii , asemenea maestrilor renascentisti ; aceste fiinte strabat universul , timpul insusi , fara exaltare , fara sa recurga la “ argumente “ patetice ) .
Descoperim la Anghel cucernicia acelei visari ce urca nestingherit spre cer , asemeni unui ison bizantin , ea nefiind decat un alt episode al atemporalului ( ca si contemporanul sau , Brancusi , el a stiut ce anume elimina din arta sa si ce anume cultiva , dincolo de canoane si epigonisme de circumstanta . Apropierea lui de izvoarele clasicitatii i-a dat in timp , o stranie tinerete interioara ( v. ritmul cautarilor sale estetice , decelabile in lucrul unor figuri ilustre , precum Jean Yonnel , Enescu , Carturarul , Moartea poetului , Eminescu s.a. ) . Au existat astfel , anumite personaje- sigiliu , devenite obsesii ale sensibilitatii artistului , “ nevizitate “ insa de patosul inceputului de lume , atat de pregnant michelangelesc ( v.de pilda , chipul poetului , imaginat in ipostaza revelatoare de soldat ranit , la care s-ar putea adauga si tripticul “ Din viata unui geniu “ , lucrare ce explica la o alta dimensiune , viziunea din “ Moartea poetului “ din anii interbelici , laolalta cu acel “ Cap de femeie “ din perioada sa pariziana , acolo unde autorul isi elaboreaza tipul lui feminin ideal : precum in statuara elina , maternitatile angheliene sunt de fapt , nobile si fragede Iphigenii , cu vagi aere androgine , pregatite de marea jertfa , nefiind tulburate de ispitele erosului ) .

Asa cum s-a spus – la celebrarea “ Rugaciunii “ artistului , aflata la Manastirea Pasarea – sculptorul a transfigurat sacrificiul , invesmantandu-l in luminile legendei .
Ca si viata , arta ofera adesea incercari si sperante . Din chilia lui , Anghel ne –a sfatuit sa alegem speranta , deoarece incertitudinile oricum ne –mpresoara .
Formele sale se “ dezvaluie “ in gesturi atat de transparente , incat pot impodobi aripa unui templu . Asa cum l –a iubit , l –a admirat si venerat pe eroul nestiut al spiritului , Anghel e poate , un alt Nestor al timpului sau .
Intreaga-i existenta ( ne ) aduce aminte de cuvintele batranului Mentor catre Telemah, in ajunul plecarii sale : “ faima nu e dobandita decat de o inima ce stie sa infrunte infrangerile si sa stinga furtunile vremii … “ .

Armand Steriadi