( “Le style c’est l’empreinte de ce qu’on est dans ce qu’on fait”)
Rene Daumal, Memoires


Sub “cupola” generoasa a Consiliului mondial al UNESCO, Norvegia va celebra anul viitor, centenarul Henrik Ibsen ( 1828-1906), un nume ce face parte nu doar din patrimoniul sau national ( alaturi de alte figuri notorii, precum Sigrid Undset, Knut Hamsun sau B.Bjornson), ci si din forma mentis a culturii universale
Asa cum din “mantaua”gogoliana au aparut marii corifei ai romanului slav ( Goncearov, Ostrovski, Dostoievski, Tolstoi), din aceea ibseniana s-au ivit autorii acelui “teatru de idei”, cu vizibila influenta asupra evolutiei dramaturgiei secolului XX ( precum G.B.Shaw, A.Cehov, Eugene O’Neill, L.Pirandello, J.Osborne sau Camil Petrescu)
Redimensionand mostenirea ibseniana, integrata calendarului cultural european a avut loc o evocare a autorului “Norei”, organizata de catre Biblioteca Centrala Pedagogica “I.C.Petrescu” ( si a directorului ei, dr. George Anca). Manifestarii i s-a asociat un sugestiv interludiu teatral, din opera sa( v.ultima creatie ibseniana, “Cand noi mortii vom invia”) in paralel cu un text eliadesc ( v. piesa-parabola “Coloana fara sfarsit”), fiind sustinut de actorii Irina Velcescu si Vasile Menzel. In acest context, figura dramaturgului a fost evocata de o serie de personalitati din sfera artelor si a cercurilor diplomatice: Sorana Coroama-Stanca, Irina Petrescu, Ovidiu Drimba, E.S. Jonas Lelland, ambasadorul Norvegiei la Bucuresti, Speranta Stefanescu, directorul Galeriei FanArt, Nestor Ignat sau Vincente Alvarez.
Reflectand asupra surselor si stilului sau, la autorul Heddei Gabler exista o anume convietuire “pirandelliana” cu personajele, scriitorul fiind preocupat de ele, asemeni unor fiinte reale ce-l asediaza cerandu-i dreptul la viata; aceasta intimitate cu eroii imaginatiei ii da o stare tensionala continua, cum ii spunea acesta odata, prietenului sau, Herman Bang. Ibsen nu frecventa teatrul fiindca il irita irealitatea artei scenice, absenta acelui elan vital al personajelor. El dorea sa observe oamenii, sa-i “radiografieze” moral.

Dramaturgia sa a insemnat o alternativa la modul francez de a concepe relatiile scenice, asa cum era el inteles, la inceputul secolului XX, de un E.Rostand, E.Scribe, E.Augier, seducand spectatorul printr-o intriga spectaculoasa, rasturnari de situatii si un happy-end usor previzibil. In ultimele lui drame-“Strigoii”, “Comedia iubirii”, “Femeia marii”- scriitorul se confrunta temerar cu sine. Precum la autorul lui “Henric al IV-lea” si la Ibsen arta anticipeaza realitatea ( de pilda, una din eroinele sale, Irene, respinge forma inerta, “marmura rece”,ce ucide viata, si de aceea,muzeele apar pentru ea drept veritabile “morminte”; aceleasi intuitii le avea si Falk, poetul din “Comedia iubirii”). In general, conflictul dintre morala imuabila, puritana si tragedia omenescului nu e decat un etern conflict dintre iluzie si viata. In asemenea momente eroinele ibseniene ( de la Nora si Hilde la Rebekka si Regine) sunt asemenea unor bacante, care, posedate de extazul dionisiac, sfasie un alt fel de Orfeu, insingurat si contemplativ, multiplicat in tot atatea fiinte torturate de “scrupule” reflexive ( v. cazul lui Oswald din “Strigoii”).
Daca destinul i-ar fi permis, creatorul ar fi revenit in arena si, inzestrat cu arme noi- cum promitea sa fie, poate s-ar fi “duelat” si cu acele personaje revoltate ale fanteziei sale.
Am fi vazut atunci, si “sase personaje in cautarea unui autor”, ivindu-se efemer din albastrul ce-nvaluie luminile fiordului...