(Acasa, la aniversarea unei dinastii de artisti-portret interior cu ferestrele deschise)

Intalnirea unui artist asemeni lui Daniel Craciun devine de fapt un preludiu pentru a cuceri o eternitate in plus...
Pentru el pictura are parfum de seherezada, sufletul sau purtand cate o poveste pentru fiecare invitat, intr-o “piata persana” a memoriei.Uneori e dificil sa-ti imaginezi atelierul de lucru a trei plasticieni, surprinsi in intimitatea dialogului lor cu propriul eu(fiecare obiect si compozitie traitoare acolo devine martorul unui anume trecut, asemenea unei lungi calatorii pe urmele “lanii de aur” a inspiratiei ).Daca pentru un vizitator ce paseste intaia oara intr-un astfel de spatiu, timpul i se pare a fii suspendat, aceasta se intampla datorita felului particular in care memoria isi arata luminile si umbrele.
Intr-o atmostfera de high-life, cu o inclinare spre fast si mondenitate, peisajul conversatiei se derula lent,pe fundalul prezentei unor compozitii amintind de spiritul regretatului Eugen Craciun.Un spatiu precum cel al familiei sale pare a reface un muzeu in labirint.Din orice unghi l-ai privi el este o prisma in miscare. Fiecare colt al spatiului-atelier acopera o stare afectiva a plasmuitorilor ei.
La Eugen Craciun dansul culorilor nu eroda fascinatia panzei, ci o purta pe aripile gestului liric, asa cum vechii aezi isi exersau cantecele.Pe de alta parte descendentul sau isi construieste altfel camera cu vise :de la extaziatele cromatici ale asteptarilor tarzii, personajele sale respira cu un aer aproape ireal propria lor evaziune, duelul lor secret cu infinitul,cum ar fi aspus Chagall.

Daca s-a spus adeseori ca pictura “e visul unui inger” atunci arta Mihaelei Nica Craciun este o perfecta partitura ce ilustreaza acest adagiu.Peisajele sale cu irizari metafizice sau nudurile sale ivite parca dintr-un tinut demult parasit, sunt de fapt metamorfoze ale unei lumi in destramare.Penelul artistei nu face decat sa le “dirijeze’ reactiile.Orice aniversare implica o alta miscare a anotimpurilor sufletesti .Anotimpul lui Daniel Craciun sta sub semnul fertilitatii, acolo unde sonoritatile difuze ale toamnei se ingemaneaza cu nuantele fragile ale gandului.
Toti cei trei artisti au stiut sa-si traverseze .explorarile intr-un mod particular.Dialogul lor cu memoria si fetele ei s-a desfasurat intr-un spatiu din care emotia nu putea fi deghizata. Creatia lor isi lasa cu fiecare ridicare de cortina amprenta asupra privitorilor,ca intr-un continuu flux al sentimentelor.
Daniel Craciun construieste cu fiecare aventura a sa acel “castel al inspiratiei” pe care si-l dorea Delacroix, incercand sa-si convinga prietenii ca arta nu e un simplu indigo, pus la capataiul inspiratiei,iar personajele ce o sustin poarta totdeauna cu ele tolba de sageti a lui Apollo.
Speranta Stefanescu & Armand Steriadi