Pe 20 martie, la Teatrul Maghiar de stat din Cluj, a avut loc premiera unui nou spectacol semnat de unul din cei mai reputati regizori contemporani, Mihai Manutiu: “Woyzeck” de Georg Buchner. Era de altfel necesar ca acest regizor cu o fertila cariera teatrala in tara si strainatate sa mediteze asupra acestui important text apartinand dramartugiei buchneriene. Genialul semiadolescent german care, la inceputul secolului al XIX-lea a avut revelatia prizonieratului omului intr-un spatiu totalitar atotdizolvator de constiinte. Aceasta piesa nu face decat sa surprinda prin intermediul unui personaj- parabola (Woyzeck insasi) surparea idealurilor umanitatii, inclusa in capcana propriilor sale iluzii pacifiste.
Piesa, inteleasa ca un tot unitar vadeste un miraculos echilibru tocmai datorita puritatii limbajului dramatic.
In fond, “Woyzeck” este si ea tot o teribila torturanta drama a asteptarii – ca mai tarziu, la Beckett. Nu intamplator, personajele, fascinate de aparenta neclintire a astrelor incearca in van sa descifreze, privind cerul, vreun semn transcendent.
Daca insa asteptarea becketiana se permanentizeaza, in piesa lui Buchner asteptarea dobandeste dimensiuni metafizice, caci omul reactioneaza sub impulsul unei credinte stihiale, ancestrale, exasperat totodata de pasivitatea transcendenta (avem de-a face aici cu unul din cele mai subtile procedee dramatice numit de criticul spaniol Damaso Alonso – corelatie identificativa: diferentierea specifica dintre personaje se anuleaza, datorita reluarii obsesive a unor replici, una devenind doar ecoul celeilalte, totul intr-o acumulare inexorabil monotona).