Mircea Cartarescu ne explica “De ce iubim femeile“


Mircea Cartarescu a lansat recent in spatiul fertil al librariei “Carturesti”-pentru care lectura a ramas un “viciu nepedepsit“- o carte cu o structura cu totul singulara, specifica tonalitatii personale a scriiturii sale.
Incercand o acolada personalizatoare a substantei istoriilor incluse in volumul reunit de editura Humanitas, sub egida colectiei “Cartea de pe noptiera “, autorul “Levantului” a reliefat printre altele, ca : “ De ce iubim femeile este expresia unei priviri masculine asupra femeii din mine, personajele femei fiind , de fapt, oglinzi care ma reflecta pe mine”- adaugand ca “diapazonul” narativ este mult mai pigmentat la nivelul umanului, indeosebi datorita faptului ca “am incercat sa vorbesc mai mult ca un om, decat ca un poet”.
Mai mult decat o simpla aparitie bibliofila in “rezervatia “ lui Cadmos, aceasta carte nu a intrat “ in gratiile “ scriitorului de la inceput, ci, a reprezentat efectul unei inspirate oferte redactionale (revista “Elle” i-a “aruncat” manusa indeajuns de stimulatoare ,a publicarii in spatiul acesteia, a unor povestiri consacrate eternului feminin;la ele s-au adaugat o serie de texte scurte, aparute in alte publicatii, precum : Dilema, Romania literara, Lettre International sau Tabu).
La Mircea Cartarescu stilul nu poate fi “antidotul universal” al Ideii, asa cum era el inteles si validat de un “condotier” precum Celine ,a carui viata acopera mai mult decat “un trecut al eternelor remuscari, ci, dimpotriva, atesta capacitatea unui destin de a nu se metamorfoza in idolatrie a terorii” ( Francois Mauriac).
Se spune in genere, ca primul intelectual-in sensul strict al termenului – l-a reprezentat Emile Zola, care, cu acel faimos “J’Accuse !” devenise intaiul aparator al unui celebru “cas de conscience” (“Afacerea Dreyfuss”), ce transformase intreaga Franta a timpului, intr-un veritabil “camp de bataie” intre doua doctrine, intre doua sisteme politice. Asa cum isi amintea Anatole France in Jurnalul sau, “un scriitor nu se teme sa apare un destin aflat dincolo de barierele socialului, pentru a putea deveni apoi o constiinta – pivot, capabila sa refaca mai mult decat cu alte arme literare, un spatiu uman situat sub ceremonialul abject al mistificarilor”.
Datorita stilului cartarescian ne intoarcem astazi la figura integratoare a intelectualului, cum si-l imaginase Mihail Ralea prin anii ’40, adica acel scriitor angajat in disputele agorei, un veritabil seismograf al societatii.