Concert cromatic la doua maini, sustinut de plasticienii Daniel Craciun si Michaela Nica-Craciun , desfasurat la Palatul Parlamentului , sala Constantin Brancusi


“Sa te regasesti intr-o stare de zdruncinare extrema, iluminata de irealitate, cu franturi de lume reala, intr-un coltisor al fiintei tale” – A Artaud, Le Pese-Nerfs


Fiecare iesire la rampa a membrilor dinastiei Craciun inseamna o noua incursiune in povestea unei generatii de artisti ce au reusit a-si redescoperi taramul originar, altfel spus, Ithaca lor creatoare.
Daniel Craciun este un generator de spatii si universuri paralele, situate in prelungirea laboratorului sau intim. Arta sa, parcurgand intervalul de la pictura, colaj la fotografie nu e enigmatica decat in masura in care reda privitorului senzatia de regasire .
Artistul nu urmareste sa fie explicit sau declarativ-demonstrabil in nici una din tentativele sale, de teama sa nu dispara un semn, o “culoare” anume din acea intensitate a privirii cu care isi articuleaza discursul ; predomina in creatia sa – mai ales din anii ’90-2000 – simboluri vitaliste, ce dezvaluie o lume duala, deopotriva celesta si telurica, ce erupe vizual din orice unghi ar fi privita.
Exista la Daniel Craciun o anume discretie cromatica insotita de un inteligent dialog suprarealist cu natura, fie ea inteleasa ca “melopee a spatiului”, cum o visa Magritte sau ca simplu “décor” minimalist, usor de serializat, precum la irlandezul iconoclast Francis Bacon.
Pentru tanarul creator abstractizarea nu (mai) presupune epurarea deliberata a detaliilor figurative in contextul imaginii. Este suficienta nasterea unei Idei guvernatoare, datatoare de sens, esentializata.


* * *

Compozitiile sale, nealterate de narativul traditional refac pe multiple planuri ideea de supravietuire. Una totala, nedisimulata, singura marturie a rezistentei in fata asediului conformismului, a derivei nu numai in sens profan , ci si sacral.
Virtutea artei sale e aceea de a transfigura Fiinta, a o supune unui permanent “interogatoriu”. Nu unul kafkian, ci cat mai aproape de vesnicele capcane ale realului.. In acest mod ele sunt complementare celor ale distinsei dne Michaela Nica-Craciun, cu care imparte “locuirea “ in cercul expozitional.
Distinctia expresiei plastice, dimpreuna cu vitalitatea si forta atitudinala pot deveni marca unui destin stapan pe mijloacele sale. Traseul sau imaginativ – de la pictural la cel digital – ia prin surprindere concretul, imediatul. Nu cauta senzationalul de dragul ‘trend-ului”, il accepta insa in ipostaza sa aluziva. Doar suntem locuitorii unui urias “sat global”, nu? Poate de aceea personajele craciuniene se cauta aproape bulgakovian, printre evaziuni si inutile revolte.
Actualul discurs al lui Daniel Craciun ,, traieste prin detasarea sa eliberatoare. Oricate “obstacole” va mai avea de invins autorul, efortul sau ramane decelabil, semn al trecerii lui prin ‘timpul nepartinitor” (Mimmo Morino).
Ce ipostaza mai convingatoare a neresemnarii decat aceea a artistului refugiat undeva printre panze , recitind cele din urma insemnari ale alchimistului ?...


Armand Steriadi