Orice institutie culturala e datoare a-si asuma propria ei poveste, fie ca trece pragul realitatii imediate sau se rezerva privirilor viitorului. . O asemenea poveste a tesut si Opera Nationala din Bucuresti. Insa una cu un background aparte. O poveste cu mai multi interpreti si un singur capitan de nava: actualul manager, arhitectul si omul de cultura Catalin Ionescu Arbore.
In stagiunea actuala s-au distins cateva montari de anvergura, ce au reusit sa atraga atentia atat specialistilor, cat si publicului iubitor al genului liric (v. spectacolele recente cu Evgheni Oneghin in regia lui Ion Caramitru, Lacul Lebedelor de P.I.Ceaikovski, sub bagheta si viziunea lui Gh. Iancu, Femei dupa Cehov si ale sale Trei surori in montarea aceluiasi maestru Iancu, cel ce pastoreste si destinele actuale ale Corpului de Balet al Operei).
Toate aceste spectacole pot reprezenta tot atatea interogatii post-moderne privind “misterul” fiintei si felul sau de a convorbi cu celalalt, in ultima instanta, cu alteritatea. De altfel, teatrul liric poarta cu sine o poveste continua ce contine indisolubil si un efect terapeutic, nu numai pur emotional, harazit efemerului.
“Un spectacol – spunea odinioara Jean Ranzescu– nu e decat asumarea unei identitati, a unui drum creator”. Depinde de regizor sa-l transforme in calauza sau in martor mut al pierderii, al esecului.
In sfera operei, devine foarte important – mai mult decat in alte teritorii artistice – raportul dintre ceea ce traiesti si ceea ce exprimi (pe scena), dintre experienta traita (a rolului) si cuvinte. Aici rezida insasi fascinatia genului, modul ei de a dialoga cu generatiile actuale de melomani.
Esential este ca aceasta institutie sa-si cultive pe mai departe valorile si sa reuseasca a intemeia o punte reala intre modernitate si traditie, fara a o asimila pe ultima, cu osificarea sau imobilitatea gustului. In caz contrar, devenim fiinte fara trecut, fara memorie.
Drumul de la particular, de la amprenta locala la universal poate trece si prin proiectele acestui univers. Oricum, pentru auditoriul meloman, o premiera purtand marca Operei Nationale nu poate decat sa legitimize o optiune, o intalnire si sa deschida fara inutile “imbalsamari” posibile victorii ale spiritului.



Acropolis