La aniversarea a cincizeci de ani de teatru a marelui artist C.I.Nottara, Octavian Goga spunea: „Cincizeci de ani de teatru la noi! În această jumătate de veac s-a tesut toată istoria modernă a României, s-a făcut Tara. (…)Domnule Nottara, esti cea mai bogată cronică culturală, cel mai pitoresc capitol de viată românească.”
Parafrazând, as spune, astăzi, când maestrul Radu Beligan împlineste 89 de ani de viată si are peste 60 de ani de carieră artistică: Mastre Radu Beligan, sunteti cea mai sensibilă cronică istorică a acestei tări, sunteti o legendă vie a teatrului românesc!”
La numai două săptămâni de la Marea Unire, vine pe lume Radu Beligan, în satul Galbeni, judetul Bacău. Era 14 decembrie 1918. Se spune ca atunci când se naste un copil, apare pe cer o stea. Cea care a răsărit atunci, era una cu o lumină delicată, dar strălucitoare, steaua unui mare artist, poate cel mai mare, steaua unui om special, lumina unui suflet deosebit.
Despre biografia maestrului s-a scris si se va mai scrie. Când l-am cunoscut , în urma cu ceva ani, tocmai lucra la cartea sa de memorii.
Am să spun doar că în perioada 1937-1938, a studiat Dreptul si Filosofia la Bucuresti, iar cu banii obtinuti din bursa primită la facultate, si-a plătit taxele la Conservator. Era studentul unei mari doamne a scenei românesti, doamna Lucia Sturdza Bulandra, care cere ca eminentul său student sa primească absolventa a doi ani după terminarea primului an de studii, si o obtine. Destinul maestrului începe cu Victor Ion Popa, care îi trimite o telegramă în care îl anunta că este angajat la teatrul pe care îl conducea.
De aici începe o carieră mai mult decât impresionantă. Nu se poate vorbi despre profesiunea de actor, fără a vorbi de vocatie. La Maestru, vocatia înseamnă har de la Dumnezeu, în primul rând. Cum a devenit actor, ne spune chiar Radu Beligan, într-un interviu realizat cu regretatul Amza Săceanu, un mare iubitor de artă adevărată.
„Nădăjduiesc că am îmbrătisat această meserie împins din urmă de o chemare .- spune maestrul. O chemare pe care am simtit-o încă din anii adolescentei si care avea să se contureze pregnant în ultimele clase de liceu. Simteam nevoia să mă exprim pe mine si să comunic cu ceilalti. Era o necesitate tot atât de obsesivă cum e foamea sau setea, sau dragostea.(…)Când am păsit în teatru am avut simtământul că am făcut acordul cu sperantele mele cele mai secrete.”
Reluând acest interviu, recitindu-l , m-am oprit cu emotie asupra unei întrebări , dar mai ales a răspunsului dat de maestrul Beligan. Era întrebat ce reprezintă publicul pentru domnia sa.
„Cel pentru care trăiesc si mă face să trăiesc. Fără spectatori nici un actor nu fiintează. Numai în prezenta si cu reala lui colaborare semnificatiile unei piese se dezvăluie pe de-a întregul, sensurile ei devin tangibile, concrete, iar personajele se cristalizează în concret, destinul lor încorporându-se în realitatea vie, obiectivă a fictiunii.”
Acest răspuns îmi aminteste de una dintre discutiile pe care le-am avut cu maestrul Beligan, în regrupare, tot la National, într-o pauză de la Numele Trandrafirului , dramatizare după Eco, un spectacol în care maestrul are un rol maraton, trei ore pe scenă.
„Pauză. În regrupre se aud încă aplauzele de la finalul primei parti. Maestrul Radu Beligan vine în regrupare să se odihnească la măsută. Îmi place să-l ascult vorbind si mă duc mai aproape.
- Ce mai faceti? îl întreb în soaptă.
- Mă odihnesc putin.
E într-adevăr obosit. Titanul sustine partitura timp de trei ore într-un spectacol de categorie grea. Este însă uimitor cum străluceste si în acest maraton.
- Mai aveti de scris la „Memorii”?
- Încă mai am. Dar noi vorbim în fiecare zi, asa că nu îti face griji pentru interviu.
De aici începem o discutie legată de ceea ce se întâmpla în jurul nostru.
- M-am săturat de mizeriile care apar acum în presă. Atâta vulgaritate, atâta incultură. Ti se face silă.
Îl ascult până la capăt. Stiu că are dreptate. E motivul pentru care încerc să schimb, după posibilităti, câte ceva în zona culturală a presei.
- Dacă nu as avea respect pentru publicul care vine aici seară de seară, nici nu as mai păsi pe scenă, a continuat maestrul.
Din păcate începea partea a doua asa că ne despărtim purtând fiecare un zâmbet amar.
Mai târziu, după multe reprezentatii urmărite de mine cu „Numele Trandafirului”, mă întreabă maestrul:
- Nu te-ai plictisit de piesa asta?
- Niciodată.”(fragment din Post Scriptum)
Victor Ion Popa…Un nume care a marcat cariera maestrului. Astăzi, după mai bine de 60 de ani, Radu Beligan joacă în piesa lui Victor Ion Popa, TAKE, IANKE SI CADÎR, spectacol care se joacă cu casa închisă la Nationalul bucurestean de la premiera din 2001. 212 spectacole la sediu si peste 70 în deplasare…..
Pentru că suntem la ceas aniversar, nu putem să nu ne oprim asupra acestei piese despre care am spus mereu, ca este una de care ti se face dor.
Da, ti se face dor, si când si când, te întorci la ea, la acest regal care armonizează fascinant frumusetea replicilor cu o interpretare care va rămâne în istorie. Radu Beligan în Ianke, Marin Moraru în Take si Gheorghe Dinică în Cadîr. Li se alătură Valentin Uritescu, Mihai Călin si minunata Monica Davidescu. Cum să nu îti doresti să revezi, să asculti, să trăiesti povestea simplă, duioasă, dar plină de miez, plină de umor si fină ironie, o poveste de iubire între doi tineri , unul crestin, altul „ovrei”, ajutati de un turc, Cadîr, să treacă peste dogme si prejudecăti, si să se căsătorească. Pentru că, până la urmă, cum spune tot Cadîr, „ovrei, crestin, mahomedan, tot una estem” Dincolo de poveste, textul lui Victor Ion Popa aduce în actualitate o problemă veche de când lumea. Separarea religiilor. Trăim cu totii acum, la început de mileniu trei, printre alte probleme care macină lumea, si această mare dilemă a omenirii, religia. Iată că un text care se apropie de centenar, dezleagă misterul. O face cu căldură, cu delicatete, chiar dacă până la finalul fericit pentru toată lumea, eroii trec prin furcile caudine ale”comunitătii”.
Este un spectacol a cărui regie este semnată de General, cum îi spun eu,Grigore Gonta, unul dintre regizorii cei mai inspirati din teatrul românesc de azi.
Replicile spumoase, spontane, hazul, ironia si mai ales adevărurile spuse aici, fac din acest spectacol unul care să tină încă multe stagiuni casa închisă. Am văzut si revăzut această montare de nenumărate ori. Întotdeauna mă uimesc de ceea ce se petrece acolo, în luminile rampei, de actul artistic în sine care se contopeste cu viata, viata asta care ne ia de mână si ne poartă prin ea cu duritate uneori, dar cu atâta emotie si sensibilitate, atunci când cu mâna pe suflet, aplaudăm aceste talente de exceptie care ne oferă universul , un univers care timp de două ore ne apartine, pentru că ei fac posibil asta, ei actorii, care si ei, tot cu mâna pe inimă, răspund iubirii noastre cu iubirea lor.
Maestrul Radu Beligan la 89 de ani. Niciodată nu am putut să cred că la această vârsta, un om poate arăta asa, un om poate fi la fel de sensibil , la fel de vesel, la fel de abil , atât de inteligent, atât de constant în arta sa ca actor, si mai mult, să poată sustine partituri în spectacole de categorie grea, cu roluri de două, trei ore permanent pe scenă. Ei bine, l-am întrebat cum se mentine atât de tânăr. La modul concret, maestrul nu face excese, este foarte atent nu numai cu persoana sa, dar si cu lucrurile sale, poartă costumele cu atâta noblete, o noblete pe care o simti plutind în jurul său, o sensibilitate si un mod de a se comporta, impecabil.
Vorbeste cald, cu o delicatete pe care rar am mai întâlnit-o, chiar si când e supărat, are o întelepciune pe care mi-as permite să spun că nu e doar a vârstei, ci vine din interior, din firea , da , chiar boemă, dar o personalitate puternică, ambitie si dorintă, dar extrem de multă muncă, îmbrăcată în haina tesută cu fir aurit si presărată cu pulberea de stele a talentului său urias.
Asa este Maestrul Radu Beligan, un om de exceptie, un om cu care ti-e drag să stai de vorbă, de care nu te mai saturi ascultându-l. Un artist care apreciază la justa valoare ceea ce face, ceea ce fac altii pe scenă si în afara ei. Un profesor de la care am învătat teatru, si care la prima mea cronică, mi-a spus cuvintele care mi-au dat tăria să merg înainte, pentru că alesesem ceea ce mi se potrivea. Era cronica la Numele Trandafirului.
Pentru o viată pe scenă, pentru omul si maestrul Radu Beligan, multumesc, multumesc.
La multi ani maestre, si cel putin încă 200 de Take!
Decembrie 2007
Mihaela Dordea
Sus