- interviu cu poetul GEORGE FILIP-
-
« Buna seara, dragă maestre, sau bună dimineata,
Vreau sa te rog, dacă esti de acord, să facem un interviu. În stilul meu, cu răspunsurile în stilul tău. Ce zici? »
« Desigur, fată dragă… »
Asa a început acest dialog, purtat peste mări si tări, eu la Bucuresti, poetul George Filip la Montreal.
M-am familiarizat rapid cu maniera Poetului. El tratează fiecare discutie ca un poem simfonic cu mii de note, din care răsare , floare de foc, spiritul. Usurinta cu care face din frază vers, fascinează si nu mai lasă loc la comentarii.
Iată-l pe George Filip, omul, poetul, de fapt amândoi la un loc, pentru că el este si una si alta, surpriză subtilă, pe care stii dinainte că o vei avea, o astepti si te bucuri cu sufletul, si te miri pentru că ceea ce stiai că se va întâmpla chiar s-a întâmplat. Si ti s-a întâmplat tie.
.
Cine esti tu, George Filip?
Eu sunt de fapt Gheorghe, al cincelea dintre cei sase copii ai lui Pandele, fostul jandarm si al mamei Floarea, o analfabetă harnică si frumoasă, cu rădăcinile în arborele genealogic al poetului Goga. De fapt la aceasta întrebare as putea avea o infinitate de răspunsuri.
Ce trebuie să stim despre omul George Filip, dar despre poet?
Că ai mei m-au născut în zodia Berbecului, la 22 martie 1939, când planeta putea a praf de puscă si cântau prin cer srapnelele, că am fost rahitic, că la varsta de sase ani am fugit de acasă să lucrez pe la niste grădini,unde, printre lipoveni, am învătat ruseste, că la sapte ani m-am îndrăgostit de Stăncuta Ioanei lui Cotet, că, comunistii nu-mi dădeau voie la învătătură, că târâs-grăpis am terminat un liceu de patru ani în zece, că am fost tăran, hamal, fotograf, biciclist, boxer,parasutist si,mai ales amant de ocazie si sigisbeu clandestin, că partidul comunist fugea cu bâta dupa mine, că până la urma au vrut sa-mi fure creierul si să mă facă de-al lor...Fată dragă, eu nu pot răspunde la aceasta intrebare, mi-ar trebui 69 de ani ca să vă pot spune câte ceva...Deasemeni si despre poet. Nu stiu nimic. Eu stiu doar c-am început să scriu si să public iar lumea, mai ales femeile, mi-au zis POETUL, si POETUL am rămas. Am publicat vreo 25 de volumase si volume si mai am prin sertare încă vreo zece iar în creieri încă multe, dar timpul a-nceput să-mi scârtâie prin madulare...
Ce nu trebuie să stim?
Nu trebuie să stiti c-am fost însurat doar de patru ori, că am pe planeta vreo 32 de copii, că femeile au iubit poetul, nu pe mine, că sunt eminamente liric, naiv-tupeist si prost...îmi dau si cămasa de pe mine !
Ce te-a atras catre zări îndepartate? Ce te tine acolo?
Din pruncie am avut nostalgia plecărilor spre departe. Priveam după trenuri si plângeam. Când am început să gândesc doream să fiu ca Bălcescu, să tusesc tuberculos pe undeva prin lume cum tusea junele pe o stâncă la Palermo si să-mi fie dor de Tară. Zările îndepărtate au fost si sunt fata mea morgana la care mă adap si mă spăl pe picioare. Mai târziu gândeam filozofic cum că emigratia ar fi ca fecundatia : departe, cât mai departe ajung doar spermatozoizii cei mai puternici. Nu este adevărat : în emigratie cel mai lesne se adaptează secăturile, neisprăvitii fără coloană vertebrală, oamenii-galinacee care ciugulesc balega cu aceeasi dezimvoltură la Strehaia sau la Montreal, în cazul meu. Ce mă tine aici ? Nu ling unde am scuipat. Vreau să sufăr, să-mi iubesc Tara de departe, precum Bălcescu, Eliade etc...
FERICIREA
cand a fost să plec în lumea largă
si destinu-n cârcă să mi-l port
fericirea mi-a rămas acasă,
fericirea n-are pasaport
că asa e-n tara nimănuia,
vamesii în sânge-ti scotocesc
să nu iasă clandestin din tară
niciun strop din ce e omenesc
numai dorul s-a ascuns în mine
si blestemul de a fi poet
de aceea umblu printre oameni
scotocind prin suflet indiscret :
lume bună, unde-i fericirea?
dorul greu în suflet de ce-l port?
fericirea mi-a ramas acasă,
fericirea n-are pasaport.
Din versuri, din ceea ce citesc dincolo de cuvintele spuse cu atât farmec chiar si într-un banal
mesaj pe mail, se simte, sau măcar eu, cel putin, simt, o usoară tristete. De unde vine ea?
O usoară tristete zici, Domnită ? Te înseli amarnic. Unchiul Rinu sau tăticu n-au râs niciodată. Eu mai rânjesc uneori. Dar pe-aici se râde foarte mult. Eu când îi văd rânjind îmi vine să-i iau cu parul. Mai ales femeile, râd din orice. Pe la toate ghiseele femeile râd. Tu le spui c-a murit mă-ta si ele râd. Eu am mutra crestată de riduri. În tară le spuneam oamenilor că, comunistii ne vor da dreptul să rădem doar cu retetă de la medic. Sunt un campion al tristetii. Asta e si-mi convine asa. De unde vine tristetea mea ? Din ancestral si din profundis. Pe toate le-o fi facut bine Dumnezeu, dar lumea a facut-o strâmb. Sunt supărat pe El !
Unde este sufletul poetului George Filip?
Păi unde să fie...în cosciugul meu voiajor, se tine după mine ca un prost...
Care este relatia ta cu divinitatea?
O deplină cordialitate, dar cu Dumnezeu, vorba lui Shaw, ne salutăm dar nu prea discutăm, Adesea mă iau cu El la hartă, îl înjur iar El mă iarta mereu. Sunt convins că El m-a trimis cu o misiune pe pământ. Sunt fiul Lui, îi dedic poeme, mă duc la sfânta biserică si fac cruci mari la altar. Sunt fiul lui, n-are ce să-mi facă !
Mda… Ce crezi despre ce se intamplă azi, în cultura română?
Asta e, că nu se întamplă nimic, adică este dezastruos ! Cultura română este acaparată de trei monstri foarte bine instruiti : Plesu, Liiceanu si neandertalianul Patapievici. De o vreme l-au încazarmat în echipa de soc pe unul Cărtărescu. Acest cvartet a monopolizat cultura română si o împinge cu dibăcie spre dezastru.
…Ce te fascinează si ce te nemultumeste la lumea de azi?
Mă fascinează doar steaua crezului meu si a multora ca mine, o stea din care privesc niste îngeri cu aripile frânte, dar niste îngeri care stiu bine să tragă cu arcul în fruntile marilor cârcotasi ai natiunii. Ce mă nemultumeste ? Sedentarismul, somnul ratiunii, românii nu mai stiu, sau nu mai vor, sau nu mai pot să gândească.
Nu mai au timp…au obosit, poate…Care sunt criteriile dupa care dai valoare omului?
Drastice ! Oamenii trebuie să fie verticali, să sfideze legile strâmbe, să fie prezenti în lupta cu inertia, să se reproducă, nu să cloneze si să bea vin.
Daca ar exista undeva, un monument al OMULUI, la modul ideal, ce ai fi tentat să scrii la baza sa?
Eccae homo - si as scrijeli numele meu.
Ce întrebare ti-ai pune tu însuti la final ?
As întreba : ce-ti pasă tie chip de lut de opiniile mele si cui îi va folosi opinia mea refractară ? În final as atârna un poem nu tocmai optimist iar la noapte, ca de obicei, voi bea vin si voi face dragoste cu vreo muză mai acătării.
PLOILE
plouă din timpul vulnerabil
potop nauc din Arrarat
noi suntem mincinosi, noi suntem
sământa care ne-a salvat
ne lepădăm de crez adesea
si până să murim de tot
nemăsuratul timp ne face
să mirosim a Savaoot
larve unite-n simbioză
trăim în liote lumesti
si-n umeri cresc pe nesimtite
aripi de paseri îngeresti
pe-o creangă fructul sun-a copt
femeie muscă-l si să fugi
dospind în coapsa ta pământul
că nu e vremea pentru rugi
plouă din timpul vulnerabil
si nu mai stim să ne iubim
uniti în taină de Iehova
si putrezim...noi putrezim.
Mihaela Dordea
Sus