GRIGORE GONTA LA 70 DE ANI
Procedee artistice de mare finete, un stil special de structură narativă, o portretistică originală a personajelor, creionarea caracterelor omenesti atât de ferm, încât ele iau forma ineluctabilă a destinului, originalitatea ambiantei în care se desfăsoară actiunea, sunt detalii care poartă o singură semnătură: GRIGORE GONTA.
În arta spectacolului există un adevăr elementar, anume că regizorul nu e doar autorul spectacolului, el este unicul său autor, ca operă întreagă, definitivă. Celelalte elemente ca scenografie, lumini, costume, ilustratie muzicală, chiar si maniera de interpretare a actorilor, sunt în sine creatii demne de admirat, dar valoarea lor nu este esentială decât în ansamblul spectacolului.
Acolo unde toate acestea se împletesc, este clar că succesul nu se lasă asteptat.
Fiecare spectacol realizat de Grigore Gonta, este o adevărată lectie de regie. O adevărată încântare pentru spectatori, o încărcătură emotională cum rar întâlnesti.
Într-o carieră de mai bine de 40 de ani, cu licenta în actorie si regie la IATC Bucuresti în 1963, Generalul, a adus momente de emotie, frumusete si adevăr în roluri ca Richard , duce de York din Richard al III-lea de Shakespeare, Gulită din Chirita lui Alecsandri, Henric al III-lea din Becket de Jean Anouih,
Agamită Dandanache din Scrisoarea Pierdută de Caragiale si Crăcănel din D’ale carnavalului de acelasi autor, si încă multe altele, ca si roluri în film: Omul de lângă tine, Subteranul, Mastodontul, Trei scrisori secrete, Patima, Avaria, Fata buna din cer, Buletin de Bucuresti, si altele, la fel, roluri în care Grigore Gonta este un interpret de mare finete, cu aceeasi originalitate care este deja o carte de vizită pentru artist.
Înainte de a vorbi despre spectacolele realizate de Grigore Gonta ca regizor, trebuie să amintim aici calitatea sa de profesor. În 1967 lector universitar la Institutul de Teatru, 1982, conferentiar universitar asociat la IATC, 1985-1986, profesor universitar asociat, 1991 profesor universitar la Catedra de Arta Actorului iar 1997, Decan al Facultătii de Teatru din UATC, Bucuresti.
Generatii de actori deosebiti, actori cu un nume mare astăzi, au trecut prin mâna generalului. Amintesc pe Claudiu Bleont, Monica Davidescu, Mihai Călin,
Studentii săi îl iubesc si lucrează cu profesorul lor cu dăruire totală, pentru că el este plin de candoare, bunătate, are alături de ei nerăbdare tinerească, cum spunea cineva, iar ei au preluat , fiecare în parte câte ceva din tusa maestrului lor.
Pe lângă talent si fantezie, regizorul Grigore Gonta detine si o cantitate impresionabilă de curaj, si mă gândesc la temeritatea cu care a montat în premieră mondială Numele Trandafirului de Umberto Eco. Scriitorul a văzut montarea, a fost încântat si i-a dat acceptul. Asa a făcut această piesă săli pline, ani la rând.
„Trăiesc teatrul. - spune artistul. Cu toate simturile. Niciunul dintre ele neînselându-mi gândurile. Gândurile…în zborul lor spre scenă…în zborul lor prin scenă…în timp ce merg, în timp ce zbor, în timp ce citesc Il nome della rosa de Umberto Eco.Ce spectacol! Câtă bogătie de idei, câte caractere misterioase, ce ambiantă de joc, câtă teatralitate, câtă tensiune, ce ritm, câte crime, câte liturghii si coruri în latină, câte conflicte-filozofice, politice, sentimentale-câtă precizie!... -spune în continuare Grigore Gonta despre acest magnific spectacol. – Trupuri goale, minti ascutite, o singură femeie! Cadavre, nopti, cimitir, vrăji, foc!... Totul e să le ai pe toate, să nu tai nimic, să fie Umberto Eco, numai Umberto Eco. Umberto Eco pe scenă….Pentru prima oară pe scenă. Pe scena Nationalului bucurestean. O să reusesc?”- se întreba în final regizorul.
Ei bine, a reusit. Tot ceea ce îsi imagina legat de acest spectacol a prins viată si Generalul a adus pe scenă artileria grea. Maestrul Radu Beligan în rolul principal, Gheorghe Dinică, Mircea Albulescu, George Motoi, Valentin Uritescu, Eugen Cristea , Mihai Călin, Ion Cojar. La fel cum a reusit să îl aducă pe Eminescu printre spectatorii Nationalului, în altă realizare de exceptie : Si mai potoliti-l pe Eminescu. Aici a creat împreună cu inegalabilul Dan Puric un Eminescu atât de aproape de adevăr, încât, timp de două ore am avut strania senzatie că sunt cu Eminescu în aceeasi încăpere.
Despre spectacolul cu Scrisoarea Pierdută, pot spune că Grigore Gonta a demonstrat perenitatea lui Caragiale, contemporaneitatea sa, a demonstrat ca abordarea dintr-un unghi diferit de cele de până la această montare a personajelor, nu schimbă cu nimic datele problemei propusă de marele clasic.
Take, Ianke si Cadîr. Un spectacol care se joacă de multe stagiuni cu casa închisă. Si aici Generalul a făcut o creatie de geniu. Maestrul Radu Beligan, Marin Moraru si Gheorghe Dinică, Monica Davidescu si Mihai Călin, Valentin Uritescu… Greii scenei românesti care încântă publicul cu talentul lor făcând tot unitar cu abilitătile regizorale.
Sunt doar câteva cuvinte despre munca si realizările unuia dintre cei mai mari regizori romani din toate timpurile, si poate cel mai modest.
Miercuri, 23 ianuarie 2008, Grigore Gonta a împlinit 70 de ani. La aniversare au fost acolo să îi spună La multi ani, trei generatii de studenti, unii cu nume celebre, ca Moonica Davidescu, Mihai Călin, regizori, scriitorul Dinu Săraru, Aurelian Temisan, fostul secretar de stat din Ministerul Culturii Ion Antonescu, Maresalul, prieteni, si desigur, Eugenia Maci, frumoasa sa sotie, cea care îi este alături si în viată si pe scenă.
Atmosfera în care s-a desfăsurat sărbătoarea Generalului a fost una deosebită, selectă, cu o anume finete în care se îmbracă fiecare întâlnire cu Grigore Gonta.
Grigore Gonta la 70 de ani, este acelasi tânăr nelinistit.,as spune, are acelasi zâmbet sincer din totdeauna, la fel de deschis, cu acelasi umor delicat. Pentru că asa sunt marile valori, valori pe care ni le dorim cat mai mult lângă noi, să ne putem bucura împreună de harul dăruit lor de divinitate.
LA MULTI ANI, GENERALE GONTA! Să ne trăiti întru multi ani!
Public care a sesizat încă de la începutul reprezentatiei în premieră absolută, montarea lui Toca fiind singura la nivel european, că acest spectacol este unul de regizor.
Si da, Eduard al III-lea este un spectacol de regizor. Încă de la primul tablou, stilul inconfundabil al lui Tocilescu se simte, se vede, se aude.
Montarea de la Sala Mare este o încântare a ochiului, si sufletului. Nu stiu dacă e una dintre marile capodopere ale artei dramatice, dar sigur este cea mai complexă montare din ultimii, multi ani, una demnă, cu adevărat, de prima scenă a tării.
Eduard al III-lea are , în primul rând, un impact vizual puternic. Îti ia ochii, cum se spune la noi, prin frumusetea plastică a povestii. Si meritul pentru o scenografie exceptională îl are unul dintre cei mai talentati scenografi, Dragos Buhagiar.
Nimic nu lipseste. Nici marea poartă a cetătii cu podurile ei mobile, nici stâncile si nici marea sau focul. Pentru că Dragos Buhagiar s-a întrecut pe sine în imaginile cu care a acoperit fundalul, light designul fiind semnat tot de el, imagini care dau senzatia extraordinară de pătrundere în spatiu real, de miscare în natură, de prezent, de veridicitate. Colaborarea cu Alexandru Tocilescu se vede a fi fost una dintre cele mai norocoase, pentru că ideile regizorului au coincis cu imaginatia scenografului. Tehnica folosită de Tocilescu în acest spectacol este una temerară, el aducând pe scenă mult din arta cinematografică.
Cu această montare, regizorul a creat o actiune de mare amploare dramatică si spectaculară, bine structurată, savant gradată si fremătând de viată.
Fiecare personaj, si în mod special Eduard, în interpretarea de mare finete a lui Ion Caramitru, este precis caracterizat, pregnant conturat si motivat psihologic.
Si trebuie să amintim că este vorba despre o piesă istorică, cu multe personaje, de structuri diferite, cu o avalansă de actiuni de masă, luptele dintre armatele engleze si cele franceze, ritualuri de învestire cu gradul de cavaler, o miscare de scenă vie si la obiect, realizată de Păstorel Ionescu, care a conceput o coregrafie de ansamblu si individuală care descrie perfect dramatismul si umorul lui Tocilescu. Pentru că în Eduard al III-lea avem mult umor, în stilul regizorului, asa cum îl cunoastem deja de la celelalte montări cu care a încântat si a contrariat în aceeasi măsură, împărtind chiar si publicul, nu doar specialistii, în două tabere, dar ambele urmărind cu interes si Amantii însângerati, si Scrisoarea pierdută.
În spectacolul de la National, avem trei elemente esentiale: regia, scenografia si interpretarea.
Ion Caramitru , cu totul remarcabil în Eduard, mai mult nărăvit decât frivol, cu eleganta lui, cu un oarece aer de plictis, cu trecerile de la ironie la profunzimea gândirii de strateg de război, cu umorul său usor sarcastic, ferm si nepăsător, alternante de nuante cu care si –a construit un rol greu, si cu care dă viată intensă personajului său, este cuceritor, captivant de la prima până la ultima replică.
Serban Ionescu, în rolul lui Jean de Valois, regele francez, este de o subtilitate încântătoare, cu umor si ironie creionând un personaj pitoresc as spune, care amuză si pare să se amuze în aceeasi măsură.
La toate acestea trebuie adăugat un nume. Iosif Hertea, compozitorul care a semnat partea originală a ilustratiei muzicale si ritmurile care însotesc ostasii în război, un creator inspirat de muzică de scenă, care de ani si ani realizează efecte admirabile în spectacolele de teatru.
Eduard al III-lea este un spectacol magnific, care are tot ce îi trebuie pentru a putea fi definit ca atare. Sigur că are si cusurul de a fi prelungit unele momente, tirade care nu ar fi întrerupt cu nimic cursul actiunii, ba dimpotrivă, nu ar fi creat unele brese în derularea ei. Dar umorul si originalitatea regizorului, fac spectatorul să treacă rapid peste acest inconvenient, care sporeste durata spectacolului aproape nejustificat.
Premiera absolută a spectacolului de la Teatrul National, este nu numai o reusită din punct de vedere artistic, ea reprezentând certitudinea că se poate, ca este posibil, ca Teatrul National să aibă un repertoriu care să îl definească.
Mihaela Dordea
Sus