Sâmbătă seara, finalul spectacolului cu Eduard al III-lea, text atribuit lui Shakespeare, aplauzele se întetesc si Sala Mare a Teatrului National din Bucuresti răsună de ovatii când în sfârsit, regizorul Alexandru Tocilescu iese să salute publicul spectator.
Public care a sesizat încă de la începutul reprezentatiei în premieră absolută, montarea lui Toca fiind singura la nivel european, că acest spectacol este unul de regizor.
Si da, Eduard al III-lea este un spectacol de regizor. Încă de la primul tablou, stilul inconfundabil al lui Tocilescu se simte, se vede, se aude.
Montarea de la Sala Mare este o încântare a ochiului, si sufletului. Nu stiu dacă e una dintre marile capodopere ale artei dramatice, dar sigur este cea mai complexă montare din ultimii, multi ani, una demnă, cu adevărat, de prima scenă a tării.
Eduard al III-lea are , în primul rând, un impact vizual puternic. Îti ia ochii, cum se spune la noi, prin frumusetea plastică a povestii. Si meritul pentru o scenografie exceptională îl are unul dintre cei mai talentati scenografi, Dragos Buhagiar.
Nimic nu lipseste. Nici marea poartă a cetătii cu podurile ei mobile, nici stâncile si nici marea sau focul. Pentru că Dragos Buhagiar s-a întrecut pe sine în imaginile cu care a acoperit fundalul, light designul fiind semnat tot de el, imagini care dau senzatia extraordinară de pătrundere în spatiu real, de miscare în natură, de prezent, de veridicitate. Colaborarea cu Alexandru Tocilescu se vede a fi fost una dintre cele mai norocoase, pentru că ideile regizorului au coincis cu imaginatia scenografului. Tehnica folosită de Tocilescu în acest spectacol este una temerară, el aducând pe scenă mult din arta cinematografică.
Cu această montare, regizorul a creat o actiune de mare amploare dramatică si spectaculară, bine structurată, savant gradată si fremătând de viată.
Fiecare personaj, si în mod special Eduard, în interpretarea de mare finete a lui Ion Caramitru, este precis caracterizat, pregnant conturat si motivat psihologic.
Si trebuie să amintim că este vorba despre o piesă istorică, cu multe personaje, de structuri diferite, cu o avalansă de actiuni de masă, luptele dintre armatele engleze si cele franceze, ritualuri de învestire cu gradul de cavaler, o miscare de scenă vie si la obiect, realizată de Păstorel Ionescu, care a conceput o coregrafie de ansamblu si individuală care descrie perfect dramatismul si umorul lui Tocilescu. Pentru că în Eduard al III-lea avem mult umor, în stilul regizorului, asa cum îl cunoastem deja de la celelalte montări cu care a încântat si a contrariat în aceeasi măsură, împărtind chiar si publicul, nu doar specialistii, în două tabere, dar ambele urmărind cu interes si Amantii însângerati, si Scrisoarea pierdută.
În spectacolul de la National, avem trei elemente esentiale: regia, scenografia si interpretarea.
Ion Caramitru , cu totul remarcabil în Eduard, mai mult nărăvit decât frivol, cu eleganta lui, cu un oarece aer de plictis, cu trecerile de la ironie la profunzimea gândirii de strateg de război, cu umorul său usor sarcastic, ferm si nepăsător, alternante de nuante cu care si –a construit un rol greu, si cu care dă viată intensă personajului său, este cuceritor, captivant de la prima până la ultima replică.
Serban Ionescu, în rolul lui Jean de Valois, regele francez, este de o subtilitate încântătoare, cu umor si ironie creionând un personaj pitoresc as spune, care amuză si pare să se amuze în aceeasi măsură.
La toate acestea trebuie adăugat un nume. Iosif Hertea, compozitorul care a semnat partea originală a ilustratiei muzicale si ritmurile care însotesc ostasii în război, un creator inspirat de muzică de scenă, care de ani si ani realizează efecte admirabile în spectacolele de teatru.
Eduard al III-lea este un spectacol magnific, care are tot ce îi trebuie pentru a putea fi definit ca atare. Sigur că are si cusurul de a fi prelungit unele momente, tirade care nu ar fi întrerupt cu nimic cursul actiunii, ba dimpotrivă, nu ar fi creat unele brese în derularea ei. Dar umorul si originalitatea regizorului, fac spectatorul să treacă rapid peste acest inconvenient, care sporeste durata spectacolului aproape nejustificat.
Premiera absolută a spectacolului de la Teatrul National, este nu numai o reusită din punct de vedere artistic, ea reprezentând certitudinea că se poate, ca este posibil, ca Teatrul National să aibă un repertoriu care să îl definească.
Mihaela Dordea
Sus